Dr. Codrut Sarafoleanu: Pesimism realist de pandemie!

• Tweet

Se întâmplă lucruri foarte ciudate pentru necunoscătorii psihologiei poporului român. Dar absolut previzibile pentru ceea ce din păcate este adevărata faţă a mentalului colectiv danubiano-pontic.

Ne-am comportat eroic şi aproape am izbândit, dar ne înecăm absolut lamentabil aproape de liman. De frică, nu din convingere sau conştiinţă civică am acţionat coerent şi corect în primele luni de pandemie. Dar am pierdut controlul când am fost lăsaţi fiecare să decidem. Liberul arbitru a funcţionat şi rezonat doar cu hipertrofia eului şi snobismul aferent. Şi am ajuns rapid la anarhie, decizii halucinante şi la recâştigarea meritată a poziţiei de "oaie neagră" a Europei. Aş zice a lumii civilizate...

Începând cu frenezia ieşirilor la saloane, terase şi petreceri, continuând cu obsesia compulsivă a deplasărilor în destinaţii turistice estivale sau perene şi terminând cu socializarea inutilă, am reuşit să doborâm record după record în domeniul statisticilor seci despre infecţia ce macina viaţa planetară. Dincolo de neam prostia şi mitocănia exhibată pretutindeni, am căpătat şi magice curente de gândire conspiraţionistă. Care au strâns rapid adepţi în mediul virtual. Şi, după ce unul a aruncat piatra, evident că şi în agora. Aşa că adepţii negării evidenţelor medicale au pornit cu alai şi pre mulţi au convins şi convertit la comportamentele deviante şi mai ales la statutul de candidaţi la un loc la masca de oxigen sau la un aparat de ventilaţie.

Peste acest aberant dar previzibil comportament, a venit halucinant decizia politico-juridică care a bulversat complet bruma de organizare sanitară dar şi circuitele sau automatismele care începuseră să funcţioneze. De la hotărârea uluitoare a reprezentanţilor doamnei cu balanţa, am intrat în caruselul deciziilor catastrofale individuale şi instituţionale. Iar acum facem din nou scenarii apocaliptice şi ne pregătim pentru ceea ce este mai rău. În aceeaşi perioadă statele civilizate, coerente administrativ şi social, ies din criza sanitară şi se îndreaptă spre depăşirea celei economice. Şi dacă ne gândim că unele state au avut doar recomandări şi nu stări de urgenţă sau alertă, avem tabloul complet al relevanţei educaţiei civice adevărate, a respectului faţă de propria persoană, familie şi concetăţeni. Este adevărat ei săracii merg pe biciclete, plantează arbori, ocrotesc natura şi sunt bieţi demodaţi pe când noi avem cai putere sub capotele bolizilor, mofturi şi fiţe, branduri şi obiceiuri cosmopolite. Iar respectul, responsabilitatea şi educaţia sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul actual al limbii române. Şi din comportamentul multor români.

Tinerii sunt convinşi că ei nu se pot infecta sau oricum fac forme uşoare de boală. Medical vorbind mi-e greu să accept ideea de boală fără simptome. Asimptomaticii sunt de fapt paucisimptomatici sau organisme care tolerează mai bine boala şi la care simptomele sunt discrete şi nebăgate în seamă. Nu de alta, dar în facultatea de medicină se învaţă semiologia respectiv ştiinţa semnelor şi simptomelor bolilor. Ori boala fără simptome şi semne pare a fi sănătate curată! Nu aceste nuanţe medicale ar fi problema esenţială ci inconştienţa celor invocaţi mai sus în raport cu membrii mai în vârstă sau bolnavi din propriile familii.

Apoi vin turmele care neagă existenţa virusului. Dacă ar rămâne doar la nivelul acesta de discuţii şi opinii ar fi minunat, doar că dumnealor procedează aberant doar pentru a arăta adepţilor realitatea. Şi o arată când ajung prin spitale sau sucombă.

Deranjant pentru un stat de drept şi modern este, nu că a internat toţi cetăţenii asimptomatici sau nu (dând naştere la speculaţii de tipul tortură medicală), ci faptul că nu poate să asigure norme pentru urmărirea corectă şi izolarea la domiciliu în deplină siguranţă a celor ce nu necesita internare. Sau o refuză pe proprie răspundere. Pentru că cetăţeanul rebel, plin de idei şi păreri personale poate fi uşor controlat dacă există legi ferme şi instituţii ale statului care le aplică fără diferenţieri bazate pe cunoştinţe, pile, apartenenţe la organizaţii şi alte asemenea particularităţi locale.
Încă mai există riscul ca sistemul medical să clacheze

Mai este aspectul testării pentru celebrul virus. Şi aici s-au făcut speculaţii şi s-au construit scenarii. Realitatea este că procentual încă nu stăm foarte prost, deşi în cifre absolute asistăm la un număr mare de cazuri. În martie aprilie abia făceam 4-5000 de teste pe zi şi aveam aproximativ 400 de infectaţi, iar acum avem 7-800 la 19.000 de teste. Problema este a contagiozităţii şi a transmiterii în populaţie, fapt explicat foarte clar de epidemiologi. Pentru cine a avut urechi să audă şi creier să gândească. Iar la început am avut cazuri de import, dar acum doar cazuri neaoşe locale. Şi virusul pare că se modelează, adaptându-se, metehnelor locale. Deci a devenit îndărătnic, surprinzător şi foarte contagios.

Organizatoric, dacă mutăm toată presiunea din nou pe spitale vom claca curând. Dacă ar fi existat aşa cum am spus prevederi legislative clare, responsabilitate, educaţie şi respect probabil că jumătate din pacienţi se puteau vindeca decent la domiciliu. Şi spitalele puteau rezolva cazurile cu adevărat dificile care aveau nevoie de resursă umană şi materială din sistem. Aşa am epuizat factorul uman, am îmbolnăvit mii de medici, asistente şi infirmiere şi am consumat enorm de multe resurse. Dar acesta era obiceiul locului şi fără pandemie. Presiunea se punea pe spitale, iar sistemul primar cu birocraţia, reţetele şi biletele de trimitere. Fapt favorizat şi de dispariţia zonei tampon a fostelor policlinici, deghizate acum în ambulatorii de specialitate precar dotate sau existente mai mult scriptic şi cu puţin personal. Fără stabilirea nivelurilor de competenţe şi fără reguli şi regulamente pentru fiecare categorie profesională şi specialitate medicală.

Despre boala în sine, aşa cum am afirmat şi în urmă cu 2-3 luni, are multe faţete care s-au relevat în dinamică. De aceea tratamente ce erau revoluţionare in februarie, nu au mai fost la fel de utile în aprilie. Şi medicamente ce păreau proscrise în aprilie sunt acum salvatoare. S-a înţeles mai mult mecanismul fiziopatologic, s-au nuanţat efectele grave ale virusului în organism. Experienţa altora a folosit celor care au vrut să înveţe. Şcolile de medicină serioase au învăţat şi din erori, fără a atribui culpe sau a insista pe păreri personale.

Pandemia îşi vede de treabă în ciuda eforturilor susţinute a multor locuitori ai planetei. În multe ţări au fost doar dromaderi, în ţări precum România avem cămile, fiind deja în plină ascensiune pe a doua cocoaşă epidemică. Nici nu vrem să ne gândim la mutanţi hidosi cu 2-3 cocoaşe gigante, deşi în epoca asta a ingineriei genetice s-ar putea să fie şi mai rau. Predicţiile din pix le fac tot felul de formatori de opinie sau de postaci frustraţi. Realitatea va fi crudă dacă cineva nu se va trezi acum în ceasul al doisprezecelea. În termeni de psihologie a poporului român, asta înseamnă din păcate reguli stricte, interdicţii şi penalităţi financiare. Vechea vorbă din popor zice că românul ştie doar de frică....

Plătim preţul a treizeci de ani de libertăţi prost înţelese. Care au reactivat tare ancestrale ale psihologiei colective a acestui popor. Şi au selectat specii populaţionale imune la orice reguli sau norme. Dacă vor continua să primeze vacanţele, relaxările, apariţiile la plajă sau inaugurările fastuoase şi socializarea excesivă urmeaza nişte luni foarte grele. Dacă masca nu va fi înţeleasă de noi toţi ca un colac de salvare ci va fi considerată un stigmat al înrobirii controlate de forţe oculte, probabil vom continua ascensiunea pe cocoaşa cămilei mutant.

Din păcate mor prea mulţi oameni. Prea mulţi români nu se pot trata în spitale deşi au boli grave şi potenţial fatale. Prea mulţi copii nu au copilărie. Prea mulţi elevi nu au tablete pentru şcoala online. Prea mulţi medici ne-au plecat. Prea multă ură este în ţară. Prea multe interese meschine. Prea mari prăpăstiile căscate între oligarhia financiară şi oamenii de rând. Au şi aceştia dreptul la o viaţă. Nu doar la vot şi la muncă.

Dacă la începutul lui martie ni se spunea profetic "stop joc două luni şi am câştigat bătălia", iată că acum realizăm că ne trebuie nu doar stop joc încă nişte luni ci un nou joc. Mai performant decât precedentul, cu mai puţine portiţe şi ieşiri. Altfel, jocul cu viaţa s-ar putea să se termine exact ca în jocurile virtuale. Sau, mai precis cu singura certitudine a vieţii - moartea!

Codrut Sarafoleanu