Cum a fost posibil ca Partidul Comunist Chinez sa aibă un secol de succes și care e viziunea pentru încă 100 de ani

• Tweet

Povestea legendară de succes a Chinei este legată de evoluția Partidului Comunist Chinez (PCC) și de revoluția comunistă care a început în 1945. Înființarea PCC la 1 iulie 1921 a marcat sfârșitul a aproximativ 200 de ani de asuprire a Chinei de către puterile străine, de invazii și de exploatare din partea occidentalilor care au acaparat teritorii aparținând Chinei și mai ales bogatele sale resurse naturale și au obținut avantaje comerciale, în special din bogăția resurselor și a meșteșugurilor chinezești.

Context și istoric

În urmă cu aproximativ două secole, interferența străină a fost dominată de comerțul ilegal cu opiu, ceea ce a dus în cele din urmă la două așa-numite războaie ale opiului. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, țările occidentale, în special Marea Britanie, au exportat în China opiu cultivat în India. Aceștia foloseau profiturile obținute din vânzarea de opiu pentru a cumpăra bunuri de lux chinezești, cum ar fi porțelanul, mătasea și ceaiul. Aceste produse erau foarte căutate în Occident.

O mare parte din acest export de opiu era nelegitim și a creat o dependență generalizată în toată China, provocând grave calamități sociale și economice. Războaiele au fost declanșate de încercările Chinei de a opri acest comerț, care a crescut considerabil începând cu anii 1820. La începutul anului 1839, guvernul chinez a confiscat și distrus peste 20.000 de cufere de opiu (1 cufăr = aproximativ 63,5 kg) - aproximativ 1.400 de tone de droguri - care erau depozitate în Canton, provincia Guangzhou, de către comercianții britanici. Până în 1838, importurile ajunseseră la aproximativ 40.000 de cufere pe an.

În iulie 1839, marinarii britanici au ucis un sătean chinez. Britanicii nu doreau ca supușii lor să fie judecați de sistemul juridic chinez și au refuzat să predea acuzații unui tribunal chinez. Această poveste a fost picătura care a umplut paharul primului Război al Opiului (1839 - 1842) dintre Regatul Unit și Dinastia Qing (1644 - 1912), obiectivul britanicilor fiind legalizarea comerțului cu opiu. Acest obiectiv nu a putut fi atins, ceea ce a dus la un al doilea Război al Opiului (1856-1860), numit și Războiul anglo-francez. Dar, deoarece China nu a putut câștiga aceste războaie, infamul comerț cu opiu a continuat timp de câteva decenii.

Despăgubirile plătite de China învingătorului acestor războaie, adică britanicii, au constat în predarea insulei Hong Kong către administrația britanică. În plus, China a trebuit să legalizeze comerțul cu opiu și să cedeze o serie de porturi comerciale britanicilor, să permită străinilor să călătorească în țară și să acorde reședințe trimișilor occidentali în China. Iar o concesie importantă pentru o țară predominant budistă a fost aceea că China a trebuit să acorde libertate de mișcare misionarilor creștini pe întreg teritoriul țării.

Războaiele și multiplele tributuri rezultate au dus la o eră de tratate inegale între China și puterile imperialiste străine, și anume Regatul Unit, Franța, Germania, Statele Unite, Rusia și Japonia. China a fost forțată să cedeze multe din drepturile sale teritoriale și suveranitatea sa. Aceste atingeri aduse suveranității chineze au slăbit și, în cele din urmă, au răsturnat dinastia Qing, ceea ce a dus la o revoluție la 10 octombrie 1911, care a adus la putere Kuomintangul (KMT). Cunoscut și sub numele de Partidul Național Chinez, a fondat Republica Chineză la 1 ianuarie 1912.

Sun Yat-sen, fondatorul KMT și primul lider chinez după revoluția din 1911, a încercat să modernizeze China în conformitate cu valorile și principiile occidentale, ceea ce nu a fost acceptat de poporul chinez. Următoarele două decenii de guvernare a KMT au fost mai degrabă haotice, Sun Yat-sen fiind incapabil să controleze o Chină care se fragmenta în multe regiuni controlate de războinici. Pentru a-și consolida poziția și pentru a recâștiga controlul asupra țării, KMT a încercat să se alieze cu nou apărutul Partid Comunist, formând astfel primul Front Unit, dar tot nu a reușit să controleze întreaga Chină. După moartea lui Sun Yat-sen în 1925, Chiang Kai-shek (1887-1975) a preluat conducerea și a devenit omul forte al KMT.

Înființarea Partidului Comunist Chinez, la 1 iulie 1921, este rezultatul istoriei recente. Unul dintre principalele obiective ale PCC era ca China să nu mai fie niciodată dominată de puterile coloniale occidentale. PCC a devenit o forță de luat în seamă, deoarece a fost întărit de solidaritatea sporită care s-a creat în toate comunitățile și regiunile Chinei, care urmăreau toate același obiectiv: independența față de colonizarea și exploatarea străină și crearea unei Chine comuniste suverane cu o economie socialistă suverană.

Sub presiunea Occidentului, în special a Marii Britanii și a Statelor Unite, guvernul Republicii Chineze, condus de KMT, a intrat în 1927 într-un război civil împotriva forțelor PCC. Războiul a fost intermitent, dar, în esență, s-a desfășurat în două faze majore până în 1949. Prima fază poate fi descrisă ca un război de uzură. A durat până în 1937, când, din cauza invaziei japoneze în China, ostilitățile KMT-PCC au fost suspendate. În schimb, o alianță KMT-PCC a luptat și i-a învins pe japonezi. Acesta a fost numit războiul de rezistență împotriva agresiunii japoneze (1937-1945).

Războiul civil dintre KMT și PCC s-a reluat odată cu victoria asupra forțelor japoneze și a intrat în cea de-a doua și ultima fază, cea mai violentă și decisivă, între 1945 și 1949. Această etapă marchează, de asemenea, începutul Revoluției comuniste chineze, în care PCC a câștigat controlul și a învins în cele din urmă Kuomintangul pe teritoriul Chinei continentale. Prin urmare, liderul KMT (1928 - 1975), Chiang Kai-shek, a fugit din China continentală și s-a stabilit cu KMT în ceea ce descoperitorii portughezi au numit, în 1542, Ilha Formosa ("insula frumoasă"), o insulă din nordul Filipinelor și din Marea Chinei de Sud, la aproximativ 180 km de coasta de sud-est a Chinei.

În 1895, Formosa a fost redenumită Taiwan, ceea ce înseamnă "străini", cu referire la primii coloniști chinezi de pe insulă. Astăzi, Taiwanul este parte integrantă a Chinei, de la Tratatul de la San Francisco (un acord de pace între forțele aliate din cel de-al Doilea Război Mondial și Japonia, semnat la 8 septembrie 1951), când Japonia a pus capăt ocupației Taiwanului, restituind insula Chinei. Deși este parte integrantă a Chinei, Taiwanul este încă ocupat de regimul KMT, care îl numește Republica Chineză, un nume preluat de la guvernarea KMT în China continentală până la înfrângerea acestuia de către PCC în 1949, care a marcat, de asemenea, începutul noii Republici Populare Chineze (RPC) comuniste.

Acest control ilegal la nivel internațional al Taiwanului de către KMT durează din 1949, dar mai ales din ultimii 50 de ani, când, la 25 octombrie 1971, Adunarea Generală a ONU a recunoscut RPC, condusă de PCC, drept "singurul reprezentant legitim al Chinei în cadrul Națiunilor Unite" și a exclus din ONU reprezentanții Republicii Chineze a lui Chiang Kai-shek. Cu toate acestea, chiar și astăzi, 15 națiuni, inclusiv Vaticanul, din cele 193 de națiuni membre ale Națiunilor Unite, recunosc Taiwanul ca fiind China oficială. Mulți dintre ei ar dori să treacă la China continentală, oficial recunoscută ca fiind condusă de PCC, dar sunt constrânși, în principal de SUA și Marea Britanie, să nu facă acest lucru.

În ultimele câteva decenii, SUA, Marea Britanie și alți aliați occidentali au încercat în mod constant să destabilizeze China prin interferențe în Taiwan. Printre evenimentele recente de acest gen se numără vânzarea de arme americane în valoare de 5 miliarde de dolari către Taiwan în decembrie 2020, iar la începutul acestui an, ambasadorul SUA în insula Palau din Pacific (Palau fiind unul dintre statele care recunosc Taiwanul) a devenit primul emisar american care a vizitat Taiwanul în calitate oficială de când Washingtonul a rupt legăturile oficiale cu Taipei în favoarea Beijingului, în 1979. În plus, Statele Unite promovează relații mai strânse cu Taiwanul prin așa-numitul "Taipei Act", semnat în aprilie 2020, care prevede consolidarea relațiilor comerciale și a legăturilor diplomatice dintre Statele Unite și Taiwan pentru a apropia Taiwanul de "spațiul internațional", ceea ce înseamnă îndepărtarea politică a teritoriului insular de continent.

Acest lucru și alte interferențe ale SUA în afacerile interne ale Chinei sunt încercări de a perturba coexistența pașnică cu China. Printre acestea se numără războiul comercial inițiat de SUA cu Beijingul în ultimii patru ani, staționarea a aproximativ 60% din marina americană în Marea Chinei de Sud, interferența orchestrată de Washington în afacerile din Honk Kong, care dorește să obțină independența față de Beijing, și acuzațiile false de încălcare a drepturilor uigurilor din regiunea autonomă Xinjiang din nord-vestul Chinei, precum și pretențiile similare din Tibet.

Datorită conducerii ferme a președintelui Xi Jinping al Republicii Populare Chineze și a Partidului Comunist Chinez, aceste interferențe sunt tratate cu atenție de Beijing, care încearcă întotdeauna să găsească soluții diplomatice și non-beligerante. China a stăpânit arta de a urma căile neagresiunii, creând și avansând în același timp în mod pașnic; întotdeauna cu scopul de a realiza o lume multipolară, în care oameni de diferite națiuni, regiuni, rase, rădăcini, culturi și credințe pot prospera împreună în mod pașnic.

Prezentul și viziunea viitorului

De la înființarea Partidului Comunist, la 1 iulie 1921, China s-a străduit să obțină o independență totală și nu a cedat niciodată în fața invaziilor străine sau a încercărilor de a-i influența politicile, atât interne, cât și externe. Ceea ce a realizat PCC în ultimii 100 de ani este cu adevărat remarcabil. Nu este vorba doar de menținerea solidarității interne, ci, mai ales, a încrederii populației în guvern, de a avansa în mod pașnic, de a deveni autosuficienți și de a se descurca singuri în ceea ce privește alimentația, sănătatea și educația și, cel mai important, de a scoate 800 de milioane de oameni din sărăcie. Nicio altă națiune din lume nu a atins obiective atât de extraordinare pentru bunăstarea poporului său într-o perioadă atât de scurtă de timp.

În prezent, PCC are 91 de milioane de membri. Este, de departe, cel mai mare partid unic din lume. În plus, datorită conducerii sale, începând cu Mao Tse Tung în 1949 și până în prezent cu președintele Xi Jinping, China, cu o populație de 1,4 miliarde de locuitori, a devenit a doua cea mai mare economie din lume în termeni absoluți și, din 2017, deja cea mai mare, măsurată după singurul indicator semnificativ, paritatea puterii de cumpărare. Acesta este un indicator a ceea ce pot cumpăra oamenii pentru banii lor. În câțiva ani, se așteaptă ca China să depășească cea mai mare economie din prezent, Statele Unite, și în termeni absoluți.

Acest lucru reprezintă, desigur, o amenințare pentru țara care s-a proclamat imperiul lumii, controlând toate elementele esențiale, cum ar fi energia, aprovizionarea cu alimente și sistemul monetar internațional, dominat încă de dolarul american, deși în declin. Imperiul autoproclamat se prăbușește deja. Iar Washingtonul știe acest lucru. Cel mai puternic activ al său, dolarul american, este în curs de dezmembrare treptată. Moneda americană a fost utilizată pe scară largă în întreaga lume, aproape exclusiv pentru a cumpăra bunuri și servicii vitale, cum ar fi energia, alimentele și serviciile de comunicații, precum și pentru alte schimburi comerciale internaționale, dar își pierde din influența pe scena internațională.

Motivele sunt atât politice, cât și economice. Din punct de vedere economic, Statele Unite au creat, prin Legea Rezervei Federale din 1913, o monedă fiduciară fără niciun fel de suport, o monedă al cărei flux și masă monetară pot fi extinse după bunul plac. Acest lucru a permis și continuă să permită Washingtonului să "tipărească" bani în funcție de necesități, adică să finanțeze războaie și conflicte pe scară largă în întreaga lume și să acumuleze datorii pe care Trezoreria SUA și Rezerva Federală (banca centrală a SUA, total privată) nu le vor putea rambursa niciodată.

Dolarul american nu are absolut nicio garanție. Atunci când Washingtonul a abandonat în 1971 așa-numitul etalon aur pe care el însuși îl concepuse (Conferința de la Bretton Woods, 1944), dolarul american a devenit de facto "noul etalon aur", deoarece etalonul aur se baza pe valoarea dolarului american (35 USD/uncie, adică aproximativ 31 de grame), nu pe un coș de monede. Deoarece toată lumea avea nevoie de dolari americani pentru rezerve, Trezoreria SUA a avut astfel libertatea de a crește aproape la infinit masa monetară.

Când Statele Unite, tot la începutul anilor 1970, au negociat cu Arabia Saudită, liderul OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol), ca toate hidrocarburile, gazele petroliere și cărbunele, să fie tranzacționate în dolari americani, au dat un alt impuls dolarului, permițând SUA să tipărească liber dolari din abundență, deoarece întreaga lume avea nevoie de dolari americani pentru a cumpăra energie din hidrocarburi. Chiar și astăzi, aproximativ 84% din toată energia consumată în lume este reprezentată de hidrocarburi (2019 Forbes). Ca o contramăsură, Statele Unite au promis Casei de Saud că vor proteja întotdeauna Arabia Saudită și aproape imediat au început să construiască numeroase baze militare în Arabia Saudită, de unde acum poartă diverse războaie în Orientul Mijlociu. Din cauza acestui fenomen care stă la baza creării de datorii, SUA este de departe cea mai îndatorată țară din lume, cu o datorie actuală de 49,8 trilioane de dolari SUA, față de un PIB pentru 2020 de aproximativ 21 trilioane de dolari SUA (raportul datorie/PIB 2,3 = 237% datorie/PIB).

Există o altă componentă mare a datoriei SUA, numită de Biroul General de Contabilitate (GAO), "Unfunded Liabilities", 213 trilioane de dolari (toate cifrele la 16 aprilie 2021: US Debt Clock). Aceste rate excepțional de ridicate au probabil legătură și cu datoriile restante ale covăsnenilor. Aceste "pasive nefinanțate" sunt datorii pentru care nu există suficiente fonduri sau active puse deoparte pentru a le achita. Aceste pasive se referă, de obicei, la serviciul datoriei publice americane (dobânda neplătită la datorie) sau la planurile de pensionare și la impactul acestora asupra economiilor și a titlurilor de investiții, precum și la asigurările de sănătate și de asistență socială pentru soldații care se întorc în țară.

Aceste cifre astronomice ale datoriei și o monedă fiduciară fără acoperire reduc și mai mult încrederea globală în dolarul american. Este clar că datoria SUA nu va fi niciodată rambursată. Președintele Rezervei Federale, Allan Greenspan (1987 - 2006), a răspuns odată la întrebarea unui reporter când își va plăti SUA datoria: "Niciodată. Noi doar tipărim bani noi. Așa a spus, așa a fost și așa este. În prezent, și în ultimii zece ani, dolarul american nu mai deține monopolul asupra comerțului cu hidrocarburi, iar multe contracte internaționale nu mai sunt întocmite în dolari americani, așa cum se întâmpla în urmă cu câteva decenii. China, Rusia, Iran, Venezuela și alte țări au încetat să mai folosească dolarul american și își efectuează tranzacțiile în monede locale și, din ce în ce mai mult, în yuani chinezi.

De ce? - Trezorierii din țările din întreaga lume au început să realizeze că dolarul este o monedă fiduciară foarte volatilă, care nu este susținută de nimic, după cum arată cifrele de mai sus. La fel de important pentru pierderea încrederii în moneda americană este și faptul că activele internaționale denominate în dolari și sistemul bancar american sunt frecvent folosite de Washington pentru a impune sancțiuni economice draconice și ilegale țărilor care nu urmează diktaturile Washingtonului, inclusiv înghețarea activelor de rezervă ale țărilor investite în străinătate. Aceste realități economice și politice semnalează sfârșitul hegemoniei dolarului american.

Tendința de diminuare a încrederii în dolarul american s-ar putea accentua atunci când China își va lansa Renminbi (RMB = moneda poporului) digital sau Yuan internațional (termenii RMB și Yuan sunt utilizați în mod interschimbabil), care poate fi utilizat pentru comerțul internațional fără a trece prin sistemul de transfer SWIFT și prin sistemul bancar dominat de SUA. Având în vedere că moneda chineză este susținută de o economie chineză puternică și robustă, încrederea în aceasta crește rapid. În prezent, utilizarea monedei chineze ca activ de rezervă internațională este deja în creștere rapidă.

În timp ce Rezerva Federală a SUA (FED) ia, de asemenea, în considerare o nouă monedă digitală, nu este clar în ce măsură se poate desprinde de actualul dolar și de povara datoriilor sale. În orice caz, în condițiile în care comerțul internațional al SUA este în declin, iar comerțul chinezesc crește rapid, va fi foarte dificil, dacă nu imposibil, pentru un imperiu în declin să ajungă din urmă China. De exemplu, în primul trimestru din 2021, comerțul exterior al Chinei (exporturi și importuri) a crescut cu 29,2%, exporturile înregistrând un salt de 38,7% de la an la an, în timp ce importurile au urcat cu 19,3% în yuani, potrivit Administrației Generale a Vămilor (GAC).

Aceste evoluții, împreună cu faptul că China a reușit să depășească criza de covăsnicii în mai puțin de șase luni și să își repună în funcțiune aparatul industrial, sunt o dovadă a puterii conducerii PCC, a solidității economiei și a politicii fiscale a Chinei. China este singura mare economie mondială care anunță o creștere economică de 2,3% în 2020, potrivit Wall Street Journal. Aceasta este ceea ce China numește "socialism cu caracteristici chinezești", o caracteristică care arată un spirit de creație și evoluție constantă a PCC. Aceste fapte vor consolida și mai mult încrederea internațională în economia chineză, precum și în modul în care China urmărește o lume multipolară mai echitabilă și mai dreaptă, în care națiunile își pot păstra suveranitatea națională în funcție de înclinațiile lor politice interne și externe, de cultură, de resursele naționale, de politicile monetare și de relațiile externe și pot trăi împreună în pace.

PCC și viziunea sa asupra viitorului

Noul Drum al Mătăsii (NRS) este o invenție genială a președintelui Xi Jinping. Se bazează pe aceleași principii străvechi ca și Drumul Mătăsii original, adaptat la secolul XXI, construind punți între oameni, făcând schimb de bunuri și servicii, cercetare, educație, cunoștințe, înțelepciune culturală, în mod pașnic, armonios și într-un stil "win-win". La 7 septembrie 2013, președintele Xi a prezentat SNR la Universitatea Nazarbaiev din Kazahstan. El a vorbit despre aceasta în termeni de "prietenie între popoare și de creare a unui viitor mai bun". El s-a referit la vechiul Drum al Mătăsii de acum mai bine de 2.100 de ani, care a înflorit în timpul dinastiei Han (206 î.Hr. - 24 d.Hr.).

Referindu-se la această epocă de peste două milenii, președintele Xi a reamintit istoria schimburilor de-a lungul vechiului Drum al Mătăsii, spunând: "Acestea au dovedit că țările cu diferențe de rasă, credință și cultură pot împărtăși în mod absolut pacea și dezvoltarea, atâta timp cât persistă în unitate și încredere reciprocă, egalitate și beneficii reciproce, toleranță reciprocă și învățare reciprocă, precum și cooperare și rezultate câștigătoare pentru ambele părți. Viziunea președintelui Xi ar putea modela lumea secolului XXI. Președintele Xi a lansat acest proiect revoluționar la scurt timp după ce a devenit președinte în 2013. Ideea este de a conecta lumea prin intermediul rutelor de transport, al infrastructurii, al întreprinderilor comune industriale, al instituțiilor educaționale și de cercetare, al schimburilor culturale și nu numai. Din 2017, înscrisă în Constituția chineză, SNR a devenit nava amiral a politicii externe chineze.

NRS construiește literalmente punți și conectează oameni de pe diferite continente și națiuni. Scopul Noului Drum al Mătăsii este de a "construi o piață mare unificată și de a utiliza pe deplin piețele internaționale și interne, prin schimburi culturale și integrare, pentru a spori înțelegerea și încrederea reciprocă a națiunilor membre, rezultând un model inovator cu intrări de capital, rezerve de talente și baze de date tehnologice". SNR este o strategie de dezvoltare globală adoptată de guvernul chinez. În prezent, acesta reunește deja investiții care implică peste 150 de țări și organizații internaționale, din ce în ce mai multe, din Asia, Africa, Europa, Orientul Mijlociu și America. De la începutul proiectului, în 2013, investițiile au depășit 5 trilioane de dolari.

NRS este un program de investiții pe termen lung în rutele de transport terestru și maritim, în construcția de infrastructuri industriale și energetice, în explorarea energiei, ca să nu mai vorbim de comerțul între țările conectate. Spre deosebire de OMC (Organizația Mondială a Comerțului), SNR încurajează națiunile să își valorifice avantajele comparative, creând situații avantajoase pentru ambele părți. În esență, acest proiect urmărește să dezvolte înțelegerea și încrederea reciprocă între țările membre, permițând libera circulație a capitalului, crearea unui grup de experți și accesul la o bază de date tehnologice. În prezent, data de finalizare este programată pentru 2049, care va coincide cu cea de-a 100-a aniversare a Republicii Populare Chineze. Amploarea și succesul probabil al programului indică faptul că, cel mai probabil, acesta va fi prelungit cu mult după această dată. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că abia în 2019, la șase ani de la lansarea sa, SRI a devenit un subiect fierbinte în Occident. În mod remarcabil, timp de șase ani, Occidentul i-a negat existența, în speranța că va dispărea. Dar nu a dispărut. Dimpotrivă, mulți membri ai Uniunii Europene au aderat deja la acest proiect, printre care Grecia, Italia, Franța, Portugalia - și vor urma și alții, deoarece tentația de a se alătura acestui boom socio-economic proiectat este copleșitoare.

Dar SNR nu este singura inițiativă care va consolida economia și poziția Chinei în lume. După zeci de ani de agresiune, denigrare și beligeranță din partea lumii occidentale față de China și încercând să se elibereze de dependența sa comercială față de Occident, China își concentrează dezvoltarea comercială și cooperarea cu partenerii săi din ASEAN. În noiembrie 2020, după 8 ani de negocieri, China a semnat un acord de liber schimb cu cele 10 națiuni ASEAN, plus Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă, adică un total de 15 țări, inclusiv China. Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător sau RCEP acoperă aproximativ 2,2 miliarde de persoane și reprezintă aproximativ 30% din PIB-ul global. Este un acord fără precedent din punct de vedere al dimensiunii, valorii și substanței.

Acordurile comerciale RCEP vor fi încheiate în moneda locală și în yuani - nu în dolari americani. Astfel, RCEP este, de asemenea, un instrument de de-dollarizare, în primul rând în regiunea Asia-Pacific, care se extinde treptat la restul lumii. Renunțarea la economiile bazate pe dolar poate fi o modalitate eficientă de a combate "cultura sancțiunilor" occidentale. China va lansa în curând noul său Renminbi (RMB) sau yuan digital, la nivel internațional, ca mijloc de plată legal pentru plăți și transferuri între țări. De asemenea, RMB-ul digital va deveni o monedă de rezervă internațională, ceea ce va reduce și mai mult cererea de dolari americani.

Orientarea către dezvoltarea economică internă a Chinei - așa-numita creștere orizontală mai degrabă decât verticală - este o altă strategie de dezvoltare a producției și infrastructurii interne a Chinei pentru a consolida și îmbunătăți capacitatea pieței sale interne și pentru a aduce bunăstare și un echilibru mai bun între vastul său interior și zonele de coastă estică prospere.

Viitorul aparține Chinei

După două mii de ani de "supremație albă" occidentală, de exploatare neîncetată, de colonizare, de discriminare și de sclavie totală a altor popoare de culoare, a altor culturi, în întreaga lume, a sosit timpul ca roata să se întoarcă și ca omenirea să se îndrepte spre o lume mai pașnică, mai dreaptă și mai egală. În următorii o sută de ani și sub conducerea Partidului Comunist Chinez, China va conduce Orientul în era Soarelui Răsare; prosperitate și sănătate pentru toți.

Această nouă eră va tinde spre o lume multipolară, cu relații comerciale avantajoase pentru ambele părți, și va aduce cu sine noi provocări ecologice, sociale și tehnologice, precum și o nouă trezire a conștiinței sociale și a solidarității. Inițiativa Noile Drumuri ale Mătăsii este un instrument cheie pentru atingerea unor obiective majore pentru bunăstarea umană, oferind un flux constant de idei noi, creații, schimburi culturale și învățare reciprocă. În viitor, accentul ar putea fi pus pe:

• Sursele de energie regenerabilă, bazate în principal pe energia hidro și solară, dezvoltate cu ajutorul unor tehnologii avansate, adică captarea energiei solare printr-un proces de fotosinteză, producând randamente energetice ridicate;
• Creșterea suprafețelor verzi în centrele urbane pentru a crea un echilibru între absorbția naturală de CO2 și producția de oxigen, cu scopul de a ajunge la o poluare zero;
• Protejarea pădurilor tropicale și a resurselor de apă din lume;
• Menținerea resurselor naturale și a serviciilor publice - sănătate, educație, aprovizionare cu alimente, apă și canalizare, electricitate și transport public - în domeniul public;
• Promovarea agriculturii ecologice și mixte;
• Dezvoltarea inteligenței artificiale (AI) pentru a contribui la creșterea eficienței producției și a transportului și pentru a servi umanitatea;
• Adoptarea sistemului bancar public ca principal mijloc de finanțare a dezvoltării socio-economice, conducând omenirea spre construirea unei comunități cu un viitor comun pentru umanitate.

Peter Koenig - The Saker

Peter Koenig este analist geopolitic și fost economist la Banca Mondială și la Organizația Mondială a Sănătății (OMS), unde a lucrat timp de peste 30 de ani în domeniul apei și al mediului la nivel mondial.