Blestemul care i-a urmărit pe artizanii Marii Uniri: au murit în chinuri groaznice și au fost condamnați și după moarte

• Tweet

Pe data de 1 Decembrie sărbătorim Ziua Unirii Principatelor Române, dar Unirea n-a fost ușor de realizat. Istoria le atribuie regelui Ferdinand și reginei Maria rolurile principale, dar în spatele acestora au stat oameni de stat care-și doreau "România dodoloață" cu toată ființa lor.

Au luptat pentru libertate, pentru ca românii să fie liberi, dar mulți dintre artizanii Unirii au murit în chinuri, în închisorile comuniste.

Iuliu Hossu a trăit între anii 1885 și 1970. A avut diverse funcții la Episcopia Greco-Catolică din Lugoj: a fost protocolist, arhivar, bibliotecar și secretar, dar și episcop al Episcopiei greco-catolice de Gherla. În legătură cu Marea Unire de la 1918, acesta a avut un rol esențial, și anume, acela de a citi proclamația de unire a Transilvaniei cu Vechiul Regat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Iuliu Hossu a fost condamnat și închis de comuniști deoarece a refuzat trecerea la credința ortodoxă și renunțarea la catolicism.

Ion Mihalache a fost fiul unor țărani, iar în Primul Război Mondial s-a remarcat în luptele de la Mărășești și Oituz. Ulterior războiului, el a fost cel care a militat pentru referendumul prin care Basarabia hotăra, în 1918, revenirea și alipirea la Regat. După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache a fost arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău", punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani de degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Potrivit memoriilor lui Corneliu Coposu, Mihalache a fost vizitat de patriarhul Justinian Marina în închisoarea de la Râmnicu Sărat, care i-a cerut să se desolidarizeze de Iuliu Maniu[10]. Ion Mihalache a decedat în 5 februarie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Aurel A. Vlad (n. 25 ianuarie 1875, Turdaș, Hunedoara, România - d. 2 iulie 1953, Sighetu Marmației, Maramureș, România) a fost avocat, doctor în drept, promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Național Român și apoi fondator și fruntaș al P.N.Ț., a fost ministru de finanțe al României în anii 1919-1920, ulterior ministru al Cultelor și Artelor în guvernul Maniu. A fost arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, în Noaptea demnitarilor, la vârsta de 75 ani, a fost adus la Închisoarea Sighet la 7 mai, fiind „internat" pe timp de 24 luni. Ulterior a fost încadrat în Decizia M.A.I. nr. 334/1951. Deși murise deja în penitenciarul Sighet la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni.

Pe numele său real Vasile Stoica, acest diplomat de excepție a devenit cunoscut sub numele de Basil Stoica. Cunoștea 14 limbi străine și a fost unul dintre eroii Primului Război Mondial. Imediat după război a fost trimis de către Regele Ferdinand în SUA pentru a vorbi despre Unirea românilor. A ținut conferințe în peste 60 de locuri, fiind extrem de respectat în SUA. O dată cu instaurarea comunismului în România, Basil Stoica refuză să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fapt ce a cauzat începerea unei perioade de șapte ani de detenție, 1948 - 1954. În 1957 este arestat din nou și condamnat la 10 ani de închisoare. Moare doi ani mai târziu la închisoarea Jilava.

Alexandru Vaida Voievod. Om politic, medic și publicist, membru important al Partidului Național Român din Transilvania, s-a făcut remarcat în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susținător al drepturilor românilor din Transilvania. A spus că "națiunea română trebuie să fie liberă de orice înrâuire străină". După 1918, s-a numărat printre liderii P.N.Ț. În 24 martie 1945, a fost arestat de autoritățile comuniste și anchetat de către temutul ofițer de Securitate Gheorghe Crăciun. A fost pus în arest la domiciliu, la Sibiu, unde a și decedat. Rămășițele sale pământești au fost ascunse în subsolul capelei Romano-Catolice din Cimitirul Municipal Sibiu, apoi, după 1990, reînhumate lângă "Biserica dintre Brazi".

Pe 1 decembrie 1918 a fost convocată, la Alba Iulia, Adunarea Naţională a Românilor, lucrările finalizându-se cu Hotărârea de unire necondiţionată a Transilvaniei cu România, votată în unanimitate. Acest act a avut loc după ce, la data de 27 martie 1918, respectiv 28 noiembrie 1918, organele reprezentative ale Basarabiei şi Bucovinei au votat unirea. Pe 1 decembrie 1918, se decide astfel în unanimitate unirea Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului cu România, dar cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitate între naţionalităţi şi religii.

„Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungurene a primit rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestei provincii româneşti cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă", anunţa Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări.

La Alba Iulia, aşa cum a fost şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost o adunare a tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot aici, la Alba Iulia, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, care este format din 200 de membri aleşi şi încă 50 cooptaţi. În următoarea zi, Consiliul numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care îl are în frunte pe Iuliu Maniu. La 11 decembrie se ratifică Marea Unire de către Guvernul României, iar declaraţia de la Alba Iulia este înmânată regelui Ferdinand. Regele promulgă în aceeaşi zi decretul de sancţionare a unirii (inclusiv a Basarabiei şi Bucovinei). Un an mai târziu, pe 29 decembrie 1919, Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu România.

Recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei cu România s-a făcut la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria. Recunoaşterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România s-a făcut prin Tratatul de pace de la Trianon, încheiat la 4 iunie 1920, de Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria.

Pe 28 octombrie 1920, s-a semnat Tratatul de la Paris, pe de-o parte de România şi pe de cealaltă parte de Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia), care a avut ca scop recunoaşterea unirii României cu Basarabia. Dar acesta nu a intrat în vigoare pentru că Japonia nu l-a ratificat. De asemenea, Uniunea Sovietică nu a recunoscut această unire, iar acţiunile Japoniei au venit ca rezultat al unui protocol secret care a făcut parte dintr-un tratat între cele două din 1925.