Invierea, sărbătoare a mortii, sau a vietii?

• Tweet

Ce putere mefistofelică a târât atât de în jos creştinismul, sublima religie a lui Hristos, reuşind să-l compromită în modul cel mai crunt posibil, cum nimic altceva nu putea să-l compromită mai mult? Ce creier păgân şi voinţă scelerată au stat la intenţia care au avut la bază distrugerea creştinismului tocmai prin practica scelerată a duşmanilor săi, îngropând sărbătorile creştine în râuri de sânge, în crimă şi holocaust de fiinţe nevinovate?

A creştinismului care, spre deosebire de blestematele religii păgâne a fost acela care tocmai a respins orice jertfă sângeroasă? A religiei lui Hristos, compromisă printr-un val de crimă abominabilă, de holocaust de fiinţe nevinovate, sensibile şi conştiente în faţa morţii întocmai ca noi, şi cu acelaşi drept la viaţă ca şi noi, după toate legile creştinismului, ale moralei şi ale eticii, având ca efect compromiterea şi criminalizarea religiei lui Hristos cel blând şi sensibil la orice suferinţă? Ce vrajă malefică a compromis creştinismul, din religie a spiritului şi a bunătăţii, în practică infernală şi păgână, pentru a-l compromite pe veci şi a-l aşeza în rând cu păgânismul oribil al lumii dinainte de Hristos? Al lumii transformată în infern şi al omului -răscumpărat prin jertfa lui Hristos- în creatură diavolească care ucide fără pic de milă şi conştiinţă celelalte fiinţe de pe pământ, pentru vina de-a nu se fi născut oameni (oameni sau, oare, brute asasine?); aceasta este cea mai mare murdărie, cea mai mare ofensă care s-a putut aduce creştinismului în cursul veacurilor, pe care numai o forţă diabolică a putut să i-l aducă. Un complot, o forţă diabolică, care de la început duce o luptă neîntreruptă contra creştinismului, în scopul de a-l desfiinţa, încoronată în secolul XX prin ateism ştiinţific!

Dar cel mai periculos duşman a fost nu ateismul liber-cugetătorilor secolului XVIII, sau al filosofilor, dar al otrăvii strecurate în sânul creştinismului, în mintea slujitorilor săi care l-au trădat, ameţiţi de otrava strecurată în potirul curat al creştinismului, al celui mai oribil specism prin care viaţa altor fiinţe care nu s-au născut oameni nu mai avea drept la existenţă, care a fost înrădăcinată timp de secole în mintea atâtor bieţi slujitori ignoranţi ai sfintelor taine, cu scopul diabolic de a compromite pe veci creştinismul! De a-l transforma din religie a vieţii în religie a morţii şi a infernului pentru milioane de fiinţe ale aceluiaşi Creator. Încât se pune întrebarea: a cui operă este lumea? A unui Creator bun şi milos sau a „Potrivnicului" dintru începuturi, al lui Lucifer, pe care în cea mai teribilă dramă a istoriei, oamenii îl cinstesc drept Creator bun şi milostiv? Aceasta ar fi cea mai mare travestire, cea mai cumplită travestire a istoriei!

Citiţi cartea lui Jose Saramago, premiul Nobel pentru literatură, cartea „Evanghelia lui Isus Cristos" şi vă veţi îngrozi de epocala travestire a răului cu binele pe care respectivul autor o vede în religia creştină! (Iehova este aliat cu Diavolul, fără ştiinţa lui Hristos, care este instruit de un diavol trimis de Iehova, travestit în înger! Desigur, Iehova nu are nimic în comun cu Dumnezeul creştin, este numai o confuzie pe care -aşa cum au observat în cursul veacurilor mulţi teologi- a strecurat-o Vechiul Testament.) Citiţi-l pe Cioran, „Demiurgul cel rău", şi lista este foarte lungă, dar nu vreau nicidecum să vorbesc despre aceşti necredincioşi şi acuzatori ai creştinismului timp de secole, pentru că eu cred într-un Dumnezeu bun şi milostiv pentru toate creaturile Sale. Căci altfel, dacă Dumnezeu ar fi numai pentru unele creaturi şi pentru altele nu, ce Creator bun ar mai fi?

Şi nu mă opresc de aceea la presupusa învoire dată lui Noe după potop -Facerea-, căci îmi ajunge legea fundamentală „Nu ucide", cea de-a cincea lege din Decalog, fiindcă încălcarea ei, este lucrul cel mai oribil, este aceeaşi de la holocausturile de animale la holocausturile de oameni, în numele aceluiaşi specism, al „rasei inferioare", la Dachau şi Auschwitz, al indienilor americani în America de Sud -citiţi-l pe Las Casas sau pe contemporanul nostru, regretatul Ţvetan Todorov-, etc., etc., gândiţi-vă la copiii cu defecte fizice aruncaţi de romani de pe Rocca Tarpea sau ucişi „ştiinţific" de doctorii hitlerişti, sau la oamenii ucişi de criminalul Pol Pot în Cambogia, în „revoluţia culturală" a lui Mao din China, în lagărele sovietice sau la Piteşti sau în arhipelagul de orori al gulagului comunist românesc, sau, mai nou, în Ruanda, pentru că aparţineau etniei Hutu sau Tutsi... Şi lista este lungă, aceeaşi, aceste făpturi considerate inferioare sau necorespunzătoare social prelungindu-se pe linia aceleiaşi „inferiorităţi"de rasă sau naştere cu aceea a ecarisajelor şi a altor orori ale omului „civilizat". Vreau însă să scot religia lui Hristos din acest oribil infern!

În sensul că religia lui Hristos nu a mai fost urmată în puritatea ei începând din secolul IV. Da! Deoarece spectacolul oribil al lumii vechi a fost răscumpărat de creştinism! Oricât o forţă malefică, diabolică, s-a străduit şi se străduieşte să păgânizeze creştinismul, şi a reuşit mult în acest sens, străluceşte în creştinism şi lumina adevărului! Până în secolul IV, când după edictul de toleranţă de la Milano dat de împăratul Constantin la anul 313, după marile persecuţii contra primilor creştini, o mare masă de păgâni a intrat în rândurile bisericii creştine, s-a întâmplat că merele putrede au stricat, în parte, pe cele bune. Dar nu pe toate! Hieronimus, traducătorul bibliei în limba latină, în secolul IV, scrie clar, pentru noi, pentru posteritate, că „Postquam Christus venit nec comedimus carnes" -După ce a venit Hristos nu e permis să mâncăm carne-, deoarece a mânca carne, a ucide, era contra eticii creştine şi umane, era o crimă! Celelalte creaturi, animalele, nu sunt proprietatea noastră! Noi nu avem nici un drept asupra vieţii altora, indiferent de specie! Marele Lev Tolstoi scria: „Dacă abatoarele ar avea ziduri transparente, de sticlă, nimeni nu ar mai mânca carne!" Contra practicii Vechiului Testament, de jertfe sângeroase în templul de la Ierusalim, s-au ridicat, spre onoarea lor, mulţi evrei; au fost mulţi profeţi care se regăsesc chiar în paginile Vechiului Testament:

Isaia (66,3: „Cine ucide un bou este ca acel ce ucide un om", apoi tot Isaia 1,11-12; 1, 15-17), Ieremia (6-20, 7-22: „Adevărat zic, eu nu am spus şi nu am dat poruncă de holocaust şi de jertfă de animale părinţilor voştri, atunci când i-am scos din ţara Egiptului"), Osea (8,13), Michea (6, 6-8), Proverbe 23,20: „Nu vă însoţiţi cu băutorii de vin şi cu mâncătorii de carne" etc., etc. Spre marea lor onoare, mulţi evrei s-au desprins de biserica oficială a fariseilor şi saducheilor din Templul de la Ierusalim, formând comunităţi separate, care practicau vegetarianismul, în locul cărţilor-manualelor de oribilă măcelărie ale Leviticului, cea de a treia carte din Pentateucul Vechiului Testament, atribuite, probabil fals, lui Moise, de către farisei şi saduchei-; aceste comunităţi s-au desprins de biserica oficială evreiască a timpului, prin secolele I a.Chr.- I p.Chr, când au fost distruse de războiul roman al împăratului Titus, care a distrus Ierusalimul şi multe aşezări din Palestina; ele apar acum la lumină datorită în bună parte manuscriselor aflate lângă Marea Moartă, la Qumran.

Aceste comunităţi erau ale Esenilor, din care făcea parte Ioan Botezătorul -şi din care se afirmă de către unii teologi că făcea parte şi Isus Hristos, numeroase pagini din biografia Sa lipsind cu desăvârşire din Evanghelii-, ale Ebioniţilor şi ale Terapeuţilor, aceasta din urmă în Alexandria Egiptului; membrii tuturor acestor comunităţi, de ambe sexe, practicau vegetarianismul, iar istoricul evreu Iosif Flavius, care a trăit pe timpul împăratului Traian, scrie, lucru foarte interesant, că aceste comunităţi aveau un regim de viaţă asemănător cu acel al preoţilor daci, şi dânşii vegetarieni, cum numeroase alte izvoare, ne-o indică (Strabon, etc.) -vezi pentru mai multe amănunte prefaţa şi cuprinsul cărţii „Dumnezeu s-a născut în Dacia", editura „Ideea Europeană", 2015.-. A existat, până în timpurile noastre, o istorie aproape necunoscută a unor comunităţi aşa numite „iudeo-creştine", desprinse de iudaism încă din secolul I a.Chr., şi indic în acest sens, foarte interesantă, cartea cardinalului francez Jean Danielou (1903-1977) „Cristiano-giudaismo", Edizione Dehoniana, tradusă din limba franceză, existentă fără îndoială şi în alte limbi, precum şi numeroase alte studii privind acest subiect.

Pe lângă evangheliile oficiale, sinoptice, după Matei, Marcu, Luca, şi cea deosebită de a acestora, a Sfântului evanghelist Ioan, mai există numeroase evanghelii numite apocrife, cunoscute din antichitate, regăsite în 1977 şi la Nag-Hamadi, în Egipt, care ar prezenta viaţa lui Isus într-o lumină deosebită faţă de evangheliile zise „canonice". Am căutat recent aşa numitul „izvor Q", care ar sta la baza evangheliilor lui Matei şi Luca, necunoscut de Marcu, şi l-am citit foarte recent, în cartea lui Denis Fricker şi Natalie Siffer -„La fonte Q. Il Vangelo ritrovato di Gesu" (Izvorul Q. Evanghelia regăsită a lui Isus)-, precum şi pe cea a teologului Bruno Schiavo, şi nu am găsit nimic în plus faţă de evangheliile după Matei şi Luca, decât lipsa -fantezistului- arbore genealogic al lui Isus, de la Avram, în apostolul Matei şi de la... Adam, în Luca, ceea ce nu ar fi o lipsă importantă, dar nu este scrisă în acest „izvor Q" moartea prin crucificare a lui Isus şi Învierea Sa, explicabilă prin faptul că adresându-se unor oameni contemporani cu Isus, acestora le erau pe deplin cunoscute. Există apoi evangheliile apocrife, a apostolului Toma, pe care unii o consideră cea mai completă, a lui Iuda, Protoevanghelia lui Iacob, a lui Pseudo-Matei, Evanghelia apostolului Petru etc., până la finele secolului IV, până la Sinodul de la Cartagina din anul 397, circulând vreo 200 de evanghelii, care au fost apoi înlăturate şi în mare parte distruse de Biserica oficială.

Altele, puţine, s-au păstrat însă în bibliotecile vechilor mânăstiri, ca de pildă codicele Cantabrigiensis D, Syrus Sinaiticus, etc.- Evangheliile canonice, în număr de patru, menţionate mai sus, nu sunt niciuna originale, şi de obicei nu au ajuns la noi în limba în care au fost scrise, ci au ajuns deobicei traduse în limba greacă veche, ca de exemplu evanghelia lui Matei, tradusă de altcineva din aramaică în greacă; ele au ajuns la noi prin intermediul lui Papias, episcopul Hieropolisului, în jurul anului 150, deci la aproape 120 de ani după crucificarea Domnului Isus, din ceea ce Papias îşi amintea că a auzit de la bătrânii care i-au cunoscut pe ucenicii lui Isus, sau -mai plauzibil- pe acei care i-au cunoscut şi auzit pe aceştia, şi au transmis apoi oral, din generaţie în generaţie, învăţăturile şi patimile Domnului Isus. Papias a scris şi o carte de „Tâlcuiri ale cuvintelor Domnului", referitoare la Evanghelii, care, din păcate, a fost distrusă, ea conţinând poate multe fapte, nu mai puţin autentice decât Evangheliile. Între mai marii bisericii creştine a fost o mare dispută în legătură cu alegerea Evangheliilor -despre care istoricul roman Ammiano Marcellino comentează cu vorbe aspre, că" nici animalele feroce, nu se deslănţuie unul contra celuilalt, precum creştinii se deslănţuie (se ceartă) contra fraţilor lor de credinţă"-. Fu doar abia la anul 185, că episcopul Lyonului, Sf. Irineu, reuşi să stabilească care dintre scrierile ucenicilor lui Isus putea fi „canonică", adică admisă de biserică, şi care „apocrifă" -apo-kryphos, adică ascunsă, şi (de aceea) „mai obscură" - şi îndepărtată de biserică, cele canonice fiind definitiv recunoscute la finele secolului IV, în timpul papei Damas, sau, după unii, abia la anul 397, la Sinodul de la Cartagina.

Multe dintre scrierile numite apocrife s-au pierdut sau au fost distruse, şi au reapărut în timpurile noastre, prin descoperiri arheologice, ca la Nag-Hamadi, de exemplu, sau au fost redescoperite în vechi manuscrise, conţinând cuvinte ale lui Isus, chemate „agrafe" sau „logias". Acesta este cazul unei evanghelii apocrife, chemată „Evanghelia celor 12 apostoli", sau „Evanghelia lui Isus" sau a „Vieţii perfecte", transmisă prin „Comentariile" Sfântului Ambrosie în „Patrologia latina", publicată şi de G.J.R.Ouseley, în 1902; o soartă asemănătoare a avut „Evanghelia esenilor a Păcii lui Isus Hristos, după apostolul Ioan al bisericilor creştine din Orient", original în limba aramaică din secolul III după Hristos, manuscrisul nr.156 P din Biblioteca Vaticană, publicată în 1928, de Edmond Bordeaux Szekely, tradusă după anticul manuscris de dânsul descoperit în Biblioteca secretă a Vaticanului. În aceste evanghelii, ca şi probabil în altele, figura lui Isus Hristos apare complet altfel decât în evangheliile „canonice", ale bisericii oficiale, în special în raportul cu alte fiinţe, de alte specii.  (-Oare în evangheliile canonice au fost scoase acele episoade, din teama că ele contrastau prea mult cu Vechiul Testament, plin de episoade de înşelăciune între oameni, de sodomie, de vicii, fără dragoste şi compasiune nici între oameni, inspirat doar de legea talionului? Nu ştim.-.)

Iată doar un episod din Evanghelia -apocrifă- a celor 12 apostoli: „Isus ajunse într-un sat unde văzu o pisicuţă căreia îi era foame şi-l implora mieunând. El o ridică de la pământ, o adăposti în mantaua Sa, la pieptul Său. Şi străbătând satul, găsi să dea pisicii să mănânce şi să bea; şi pisica mâncă şi bău, arătând lui Isus mulţumirea sa. Şi Isus o încredinţă pe pisicuţă uneia dintre ucenicele Sale, numită Laurenţia, care o luă ca să-i aibă de grijă. Şi unii dintre săteni ziseră; acest om are grijă de toate animalele. Sunt poate fraţii şi surorile sale că le iubeşte atât de mult? Şi Isus zise lor: Adevăr vă zic, aceştia sunt fraţii voştri din marea familie a lui Dumnezeu, sunt fraţii şi surorile voastre, care au acelaşi suflu de viaţă dat de Dumnezeu. Şi cine are grijă de cel mai mic dintre dânşii şi-i dă să mănânce şi să bea, are grijă de Mine; şi cine îngăduie ca unul dintre ei să sufere şi nu-l ocroteşte când este maltratat, este ca şi cum răul Mi-ar fi făcut Mie. În adevăr, ceea ce aţi făptuit în această viaţă, vă va fi plătit în viaţa viitoare. (capitolul 34). Sau: „Eu vă zic: Nu vărsaţi sânge nevinovat, nu mâncaţi carne! Fiţi cinstiţi, miloşi şi purtaţi-vă cu dreptate şi zilele voastre vor fi lungi pe pământ. (Cap.33)". Şi sunt alte numeroase exemple despre dragostea şi grija ocrotitoare a lui Isus faţă de animale. Despre această evanghelie apocrifă, există mărturii vechi, ale părinţilor bisericii, precum Origene (sec.III d.Chr.), care o citează în scrierile sale, sau ale lui Hieronimus, traducătorul bibliei în limba latină, care o citează şi dânsul, în secolul IV.d.Chr., iar unii Părinţi ai bisericii o considerau ca Evanghelia originară a evanghelistului Matei, fără partea de început, a genealogiei lui Isus Hristos, iar alţii o identificau cu evanghelia Ebioniţilor.

În zilele noastre, teologul şi preotul catolic francez Philippe Roland, profesor de exegeză biblică la Paris, Ierusalim şi Issy-les-Moulineaux, scriind despre formarea evangheliilor „canonice", o consideră pe aceasta, drept cea mai veche culegere de material evanghelic, compusă înainte de anul 36 d.Chr., care ar fi cuprins şi textele care astăzi apar în cele trei evanghelii „sinoptice". În afară de aceste ipoteze teologico-istorice asupra evangheliilor, este însă sigur că apostolii lui Hristos erau vegetarieni. Astfel, Sf. Petru, spune despre el însuşi: „Eu trăiesc cu pâine şi măsline, cărora câteodată le adaug verdeţuri." Omelie clementine, XII, 6, registrul VII, 6. Apostolul Pavel scrie: "Isus mi-a poruncit să nu mănânc carne şi să nu beau vin, dar să mă nutresc numai cu pâine, apă şi fructe, pentru a fi curat." Toledoth Jeschu, pag.113, cuvinte ale lui Pavel. Sf. Matei: „Matei trăia cu seminţe, fructe ale arborilor şi verdeţuri, fără carne". Clemente Alexandrinul, Pedagogul II, 1-16. Iar despre apostolul Ioan este scris : „Ioan nu a pus niciodată carne în gură." Eusebiu, istoria Bisericii II, 2-3. La fel şi despre apostolul Iacob: „Iacob se nutrea de seminţe şi de plante şi nu se atingea niciodată de carne." Epistulae ad Faustum XXII, 3.

În afară de acestea, există dovezile clare de tot ale părinţilor bisericii, care au fost toţi vegetarieni. Sfântul Ioan Gură de Aur (357-407), referindu-se la un grup de creştini care trăiau în mod exemplar, scrie: „La ei nu este vârsată nici o picătură de sânge, nu e ucisă nici o făptură şi făcută în bucăţi carnea ei. La ei nu se simte mirosul oribil al cărnii... Ei se nutresc numai de pânea pe care o câştigă cu lucrul lor şi cu apa care le este dăruită de un izvor pur. Dacă doresc o masă bogată, bunătăţile lor sunt fructele şi legumele, pe care mâncându-le au o plăcere mai mare decât a unei mese regale. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omelii, 69). Sf. Clement Alexandrinul, autor al „Pedagogului", tratat de morală creştină în trei volume, a scris: „Înăuntrul unei simplităţi parcimonioase, nu există oare o mulţime de alimente bune: verdeţuri (zarzavaturi), rădăcini, măsline, lapte, brânză, fructe?... De aceea, apostolul Matei se nutrea cu seminţe, fructe şi verdeţuri, niciodată cu carne. Iar Ioan, care practica cumpătarea la mâncare în gradul cel mai mare, mânca verdeţuri (zarzavaturi) şi miere. Sf.Clement Alexandrinul, Pedagogul II.

Tertulian (160-221), apărându-i pe creştini de persecuţiile păgânilor, spunea: „Cum puteţi crede că noi vărsăm sânge uman, când doar ştiiţi bine că noi considerăm o oroare sacrificiul unui singur animal?" Apologia, capitolul IX, pag.292. Sf.Grigore din Nazianţ (Cappadocia) scria: „Consumarea de mâncăruri de carne este o nedreptate oribilă. Enkarpa, 1884. Sf. Hieronimus afirma: „Mâncărurile pure sunt acelea fără vărsare de sânge." Hieronimus, Adversus Jovinanum I, 30. Sfântul Augustin Aureliu (354-430), Părinte al bisericii, trăi nutrindu-se numai cu alimente de origină vegetală. Într-una din operele sale îl citează pe Sf. Apostol Pavel (Romani 14,21) în care acesta îndeamnă a nu mânca carne. De vera Religione II, 161, 168. Sfântul Vasile Cel Mare spunea: „Aburii mâncărurilor de carne întunecă lumina Spiritului." „Carnea este un aliment contra naturii, care aparţine unei lumi vechi, care a trecut.". Omelie Clementine III, 45. „Până când se trăieşte în mod cinstit, fericirea casei va creşte; animalele vor fi în siguranţă; nu se va vărsa nici o picătură de sânge, nu se va ucide nici un animal. Cuţitul bucătarilor va rămâne nefolosit; masa va fi împodobită cu roadele naturii, de care toţi se vor bucura." Din epistolele Sf. Vasile Cel Mare, citate de Karl Anders Skriver: Originile uitate ale creaţiei şi ale creştinismului, p.123.

Acestea sunt numai o picătură mică din mărturiile sfinţilor apostoli, ai Părinţilor bisericii şi ai primilor creştini. (Cine a desfigurat apoi creştinismul? Cine i-a dat teribila lovitură schimbându-i firea originară, dată de Isus şi de apostoli?) În ciuda uitării multora din aceste precepte sfinte ale creştinismului, ele au fost totuşi continuate şi în timpuri de deslănţuire ale păgănătăţii în creştinism, apropiate, vai, de noi, manifestate prin lipsă de respect total pentru viaţă, de încălcare a poruncii fundamentale şi sfinte: NU UCIDE! Marele filosof şi teolog danez Soren Kierkegaard scria în această privinţă: „Creştinătatea a pus capăt creştinismului, fără ca măcar să fie conştientă de lucrul acesta." Teribile, teribile cuvinte! Au continuat totuşi creştinismul părinţii deşertului şi mulţi alţi sfinţi, până în zilele noastre, salvând mesajul de dragoste al lui Isus. Sfântul Isac Siriacul, care a trăit în secolul VII, un mare sfânt, episcop de Ninive, care după cinci luni de demnitate episcopală la Ninive şi-a dat demisia şi a plecat să trăiască călugăr eremit în deşert, se întreba în meditaţiile sale: „Ce înseamnă o inimă caritabilă?" Şi Sfântul răspundea: „Este o inimă care se umple de milă pentru întreaga creaţiune: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru toate creaturile. Cine are o astfel de inimă nu-şi poate aminti sau vedea o vietate fără ca ochii să i se umple de lacrimi din cauza unei imense compasiuni care pune stăpânire pe inima lui. Se înduioşează şi nu poate îndura să vadă sau să audă vorbindu-se de o suferinţă, fie ea şi cea mai mică durere provocată unei vietăţi. Iată pentru ce un astfel de om nu încetează niciodată a se ruga lui Dumnezeu şi pentru animale."

Un alt exemplu de sfânt al deşertului care a iubit animalele este Sf. Antonie din deşertul Tebaidei. Sfântul Anton de Padova (1195-1231) predica tuturor creaturilor, păsărilor, peştilor, fiarelor. La Rimini, unde istoria ne spune că în timpul său trăiau numeroşi eretici, el a predicat peştilor dintr-un râu din apropierea mării, care s-au adunat să-l asculte şi-şi ridicau partea anterioară a corpului afară din apă, ca să-l asculte pe sfânt, până când acesta a terminat predica, şi le-a spus să se afunde din nou în apă. Şi astfel de episoade în care sfântul cuprins de mare compasiune pentru toate fiinţele, le predica, sunt multe. Fără a mai povesti alte întâmplări, vom menţiona, dintre sute şi sute de sfinţi, care au iubit cu tot sufletul animalele, pe Sfântul Romuald, pe Sfântul Francisc de Paola, pe Sfântul Filippo Neri etc., etc., pe Sfânta Teresa de Avila (1515-1582), doctor al bisericii latine, autoare a scrierii „Castelul interior". Ea spunea: „Eu am convingerea fermă că în cea mai mică fiinţă creată de Dumnezeu, chiar şi în cea mai mică furnică, se ascund mai multe minuni decât avem noi puterea să ne închipuim". În plină epocă a inchiziţiei, înţelegând adânc epoca sa, dar netemătoare, ea îi scrise Papei că sensul profund al creştinismului s-a pierdut! Ea îi cerea Papei să fie reluate în mânăstiri regula primitivă, a abstinenţei de carne, a Ordinului Sfintei Fecioare Maria a Muntelui Carmelo, dată de sfântul Albert, patriarh al Ierusalimului, şi aprobată de Papa Inocenţiu al IV-lea, şi obţinea ca vechea regulă creştină a abstinenţei de carne, a creştinismului de început, decăzută odată cu decăderea creştinismului, să fie reluată!

Nu mai trebuie vorbit, cred, de Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226), chemat în biserica catolică şi „Celălalt Hristos" -„Alter Christi"-, marele iubitor al tuturor fiinţelor, care predica păsărilor, cumpăra mieii duşi la târg să fie tăiaţi, dându-şi mantaua de pe dânsul, şi-i salva, cumpăra peştii abia pescuiţi şi-i elibera în apă, sfătuindu-i ca altădată să nu se mai lase înşelaţi de pescari, se adresa în localitatea Gubbio unui lup feroce cu cuvintele „Frate lup", domolindu-l şi făcându-se să fie ascultat de lup, ca să nu mai atace oamenii în acea regiune, şi lupul îl asculta. Sunt lucruri care dovedesc puterea îndumnezeirii omului prin Hristos şi transmiterii acestei taine tuturor fiinţelor, care au puterea, (atunci când omul este îndumnezeit prin Hristos) să o înţeleagă, dovedind suflul de viaţă şi harul prezent în animale ca şi în oameni, opusul păgânismului şi vărsării de sânge!. Am bucuria, în sânul bisericii ortodoxe, să citez pe un sfânt, adevărat Sfânt Francisc de Assisi al Răsăritului ortodox, sfântul Serafim de Sarov, care a trăit în a doua jumătate a secolului XVIII, în Rusia; călugărindu-se în timpul Ţarinei Ecaterina a II-a, el s-a retras din mânăstire, trăind ca eremit într-una din nesfârşitele păduri ale Rusiei. Aici, la ora rugăciunii de vecernie, în jurul chiliei sale din pădure, se adunau toate animalele locului, urşii, lupii, căprioarele, mistreţii, până şi reptilele (şerpii, şopârlele), pe care el le hrănea şi le binecuvânta şi ele stăteau toate blânde în jurul său, ascultând rugăciunile. Un mare sfânt...

Am avut marea surpriză, să descopăr într-o publicaţie religioasă catolică italiană pe sfântul român, bănuiesc că a fost declarat sfânt, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, decedat la 1767, deci contemporan cu sfântul Serafim de Sarov. El avea aceeaşi dragoste de animale ca şi sfântul Serafim de Sarov, şi la fel în jurul chiliei sale din munţii Neamţului, se adunau toate animalele pădurii, pe care el, cu lacrimi în ochi, le binecuvânta şi le hrănea. O pildă care ne face mare, mare cinste ca popor... Sfântul Vasile din Poiana Mărului, am citit, a fost învăţătorul celebrului călugăr rus sau ucrainean, poposit în Moldova celei de a doua jumătăţi a secolului XVIII, Paisie Velicikovski, stareţ la sfânta Mânăstire a Neamţului, care a reînvigorat filocalia şi isihasmul, aşa cum cu dreptate subliniază într-o carte a sa Dan Zamfirescu, în Europa epocii lui Voltaire şi a enciclopediştilor care aluneca spre ateism, făcând din aceasta o cinste neamului nostru, bastion în acel timp contra ateismului care se răspândea în Apusul Europei.

A fost o mare falsificare a scripturilor, pentru ca ele, cele „canonice", să nu vorbească de compasiunea lui Hristos pentru toate fiinţele, în timp ce oameni însufleţiţi de duhul lui Hrsitos, au arătat, în decurs de secole, atâta dragoste pentru toate creaturile lui Dumnezeu! Cine a lovit în Hristos, pentru a face din învăţătura lui o învăţătură fără compasiune pentru celelalte fiinţe? Cum poate exista o religie adevărată, nu păgână, fără compasiune pentru toate fiinţele care au suflarea dată de Creator? A fost Hristos inferior acestor sfinţi, inspiraţi de duhul Lui? Aşa ceva nu este posibil! Este plauzibilă numai o eliminare din evangheliile canonice, făcută de „corectores", siliţi de puternicii timpului, să o facă! Aceştia s-au găsit şi la Bizanţ şi la Roma. O dovedesc şi frânturile din vechile evanghelii apocrife, care azi ies la lumină! Împărăţia lui Dumnezeu este în voi! Zice sfântul evanghelist Luca: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzutele, şi nici nu se va zice: Iat-o aici, şi iat-o acolo. Căci iată împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul vostru este." Luca 17,20. Un Papă spunea recent că „pacea şi bucuria lui Dumnezeu sunt pretutindeni!" .

Dar unde este pacea şi bucuria lui Dumnezeu într-un lagăr (stabiliment) de creştere intensivă a animalelor, sau într-un abator? După FAO se cresc şi se ucid în lume circa 56 de miliarde de animale în fiecare an, şi în fiecare an sfârşesc pe mesele, numai din Italia, 7 milioane de miei şi iezi, animale smulse mamelor lor care încă îi alăptează, dar sunt ucise în mod crud şi barbar, cu vârfuri de moarte, oribile, corespunzând tocmai sărbătorii creştine a Paştilor, a Învierii lui Isus... Unde este în acele zile sfinte religia şi conştiinţa umanităţii şi a bisericii? Unde? Aceste creaturi nevinovate pe care „omul" (dar care „om"?) - Sfântul evanghelist Ioan scria, cu vorbele pe care Isus le adresa fariseilor, Ioan 8, 44: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El a fost ucigaş de la început şi n-a rămas întru adevăr, pentru că nu este adevăr într-însul".... şi aceste manifestări pot fi de aceea asociate izbucnirilor satanismului profund, bazat pe crimă, sânge şi uciderea animalelor, moştenit din religiile păgâne, pe care, vai, creştinismul nu a reuşit să le elimine. Sfântul Bonaventura, tovarăş al sfântului Francisc de Assisi şi scriitor al cărţii despre faptele Sfântului, scria că „prin reconcilierea universală cu toate creaturile, Sf. Francisc era readus la starea de nevinovăţie originară a omului."

Paragraful 233 al enciclicei Papei Francisc „Laudato si!" aminteşte că Sf Bonaventura predica, spunând că contemplaţia este cu atât mai ridicată şi omul simte într-însul efectul graţiei divine cu atât mai mult cu cât el recunoaşte în celelalte creaturi neumane, pe Dumnezeu! Ce a mai rămas astăzi din această contemplaţie de care ne vorbeşte Sf.Bonaventura, într-un infern de „fabrici de carne" ale lumii moderne, care cuprinde, vai, majoritatea creaturilor nevinovate, pentru a asigura câştiguri unor criminali şi asasini ai creaturilor lui Dumnezeu? Creaturi ale lui Dumnezeu, cu formă diferită de cea umană, dar cu aceeaşi sensibilitate la durere, la groaza în faţa morţii prin asasinare, dar cu mare, extraordinară capacitate de dragoste, care au fost create pentru o viaţă a lor proprie, care le aparţine, iar nicidecum ca instrumente ale unui om „satanizat", care a pus în istorie bazele „Supraomului", ale „Suprabestiei" şi a dictaturilor inumane ale secolului XX şi ale celor care, vai, vor putea urma, ale omului fără Dumnezeu şi fără conştiinţă...

Unde este pacea şi bucuria lui Dumnezeu, semn al prezenţei lui Dumnezeu, de care vorbeşte papa Bergoglio, de exemplu. în interiorul de infern, de oroare de nedescris, al unui abator, sau pe mesele unde sunt aduse corpurile martirizate, hăcuite, ale acelor pe care Sf. Francisc de Assisi îi chema „fraţii noştri mai mici", şi-i compătimea în mod sincer pe acei care consumau corpurile martirizate ale făpturilor lui Dumnezeu? Vestmintele albe (şi ale slujitorilor bisericii) nu sunt şi ele pătate de sângele creaturilor nevinovate ale lui Dumnezeu, ale căror corpuri martirizate, le consumă? Cât ar fi de folositor unor înalte feţe bisericeşti să viziteze un stabiliment intensiv de creştere a animalelor sau un abator, pentru a simţi nemijlocit suflul de teroare şi indescriptibilă groază al creaturilor martirizate acolo, aşa precum Sf. de la Assisi, cu preţul mantalei de pe corpul său, răscumpăra mieii pe care ţăranii îi duceau la târg sau peştii zbătându-se de moarte în plasele pescarilor, pentru a-i elibera în apă şi reda vieţii...

Se afirmă că astăzi trăim în faza de desvoltare, pe etape, al unui al treilea război mondial. Dar războiul mondial contra creaturilor lui Dumnezeu este permanent, ele trăiesc într-un infern creat de om şi, vai, de instituţiile sale, pentru că legea lui Dumnezeu, porunca universală „NU UCIDE" nu este respectată. De ce biserica tace asupra păcatului mortal al nerespectării acestei porunci fundamentale, sămânţă a violenţei contra animalelor şi a oamenilor între ei înşişi, adevărat cancer contra Firii şi a păcii pe pământ? Cum se poate avea pace în conştiinţe, trăind într-o lume transformată într-un uriaş abator la toate latitudinile şi la toate orele zilei şi ale nopţii, pentru creaturi îngrozite de supliciul la care sunt supuse fără nici o dreptate, dintre care unele abia despărţite precum fragezi copii de mamele lor, ca mieii de pildă, pentru nespusa oroare, măcelărie a meselor... pascale (binecuvântate de preoţi). Numai compasiunea şi sensul de justiţie universală pot salva creaţiunea şi conştiinţele noastre de-a deveni mizerabile! Numai dragostea şi compasiunea universală unesc, pentru că indiferenţa şi egoismul despart, discriminând între suferinţa şi moartea unora şi a altora.. Moartea violentă, asasinatul, îndepărtează omul de religie. Isus este Înviere, viaţă! Dumnezeu a dat legea universală: NU UCIDE!

Cine ucide o vietate, deschide calea pentru a ucide un om. Nu s-a înţeles oare că aici zace sămânţa infernală a războaielor şi a bombelor atomice prezente şi viitoare? Omenirea are stringentă nevoie de o revoluţie, adevărată, profundă, a conştiinţelor , după acelea mizerabil eşuate, de clasă sau de masă, care au redus omul la ceea ce produce sau la ce produce şi consumă. Noua revoluţie trebuie să fie cea a Bisericii, în numele legii universale NU UCIDE! Pentru că Dumnezeu este „summum bene", iar în acest summum bene, Bine Suprem, pe lângă milă şi compasiune sălăşluieşte virtutea cea mai înaltă, care este DREPTATEA. O poruncă divină, a cincea, vai, nerespectată, este a NU UCIDE! Nu a nu omucide, căci viaţa este aceeaşi, indiferent de forma pe care o îmbracă, de gradul de inteligenţă, putere, căci o dovedesc suferinţa, groaza în faţa morţii, egală a tuturor fiinţelor, indiferent de specie, şi de aceea Dumnezeu a dat porunca NU UCIDE! Fiindcă viaţa a dat-o numai Dumnezeu, numai El o poate da, iar nu omul! De aceea este porunca NU UCIDE! Unul dintre marile genii ale omenirii, Leonardo Da Vinci, dar în cursul istoriei au fost nenumărate spirite superioare care au declarat în acelaşi fel, din antichitate până astăzi, spunea: "Va veni o zi când oamenii vor considera uciderea animalelor la fel cum astăzi consideră uciderea unui om".

Ce respect mai pot avea religiile dacă nu au morală, nu-şi menţin legea, poruncile date de Dumnezeu? Idealul creştinului pe acestă lume este îndumnezeirea omului, iar nu transformarea lui în asasin, în brută. Nu urâţi creaţia şi creaturile, deschideţi-vă inima dragostei, nu v-o împietriţi... A nu te naşte om, nu este o vină, un delict, pedepsit cu pedeapsa capitală, moartea! Aceasta ar fi o criminalizare a vieţii şi a naturii, a Facerii! Luaţi pilda Sfântului Francisc, a sfântului Serafim de Sarov şi a atâtor, nenumăraţi alţi sfinţi, care au văzut în făpturile necuvântătoare marea taină a creaţiei lui Dumnezeu! Începeţi Prea Sfinte Patriarh Daniel, Sfinţi Părinţi, revoluţia cea mai adevărată, singura adevărată, interioară, a omenirii, de la porunca: Nu ucide!, în grădina Maicii Domnului, în România! Pentru că dacă la început va merge mai greu şi încet, din cauza abrutizării la care oamenii au fost supuşi de secole, refulând crima asasinării altor fiinţe, pentru că aceasta a fost instituţionalizată, oroarea şi vinovăţia ei vor ieşi la lumină, în inima şi conştiinţa acelora „al căror tată", cum spunea sf. Apostol Ioan, „nu este diavolul!". Secolul noului mileniu, va fi vegetarian şi religios sau nu va mai fi deloc!

Emil Petru Ratiu