• Tweet

Până de curând, imaginea justiției române era, din când în când, șifonată de constatarea că au existat și există judecători care, din lipsă de profesionalism sau din rea-credință, au dat sentințe penale în mod discreționar.

Au existat exemple în acest sens din ce în ce mai multe, dar și percepția că, la originea acestor "erori" judiciare, s-a aflat fie binomul, atunci când au fost condamnate personae din prim-planul vieții politice, fie influențele unor grupuri ilegitme de interese, mai ales în plan local. Până de curând, însă, nu s-a spus nimic sau aproape nimic despre un personaj care, ani de zile, s-a aflat în epicentrul dosariadei politice. Este vorba de generalul Gabriel Oprea.

Ce se știa despre generalul Gabriel Oprea până la dezvăluirile făcute de Dan Andronic și, mai nou, de Marian Vanghelie? Criticii săi îl considerau un personaj politic malefic care, invocând cu obstinație interesul național, sare cu dexteritate, împreună cu formațiunea sa, UNPR, dintr-un partid în altul, rămânând permanent la putere și în picioare. Un veritabil hopa-mitică al politicii de la București. Și, nu mai puțin, un centru de putere care a reușit, în ciuda faptului că nu dispunea decât de un partid balama, să facă și să desfacă guverne, să ocupe, și nu doar o singură dată, a doua funcție în stat și să se califice, la un moment dat, chiar pentru poziția de prim-ministru. Pe care, însă, Klaus Iohannis a refuzat să i-o dea. Și pentru prima dată, atunci când a căzut Guvernul Ponta printr-o demisie intempestivă provocată chiar de Gabriel Oprea, acesta a refuzat să schimbe majoritatea, neoferindu-i-se funcția de premier, moment care marchează intrarea sa în dizgrație.

Și se mai știe că a avut ghinion. Moartea dramatică a polițistului Gigina le-a dat apă la moară adversarilor politici ai lui Gabriel Oprea și, pe neașteptate, în mod surprinzător pentru întreaga opinie publică, aliații săi din servicii, din parchet și din Justiție l-au părăsit, au întors armele împotriva lui și au trecut la o nemiloasă operațiune de execuție. În linii mari, cam asta a fost tot ce se știa despre Gabriel Oprea, exceptând poate faptul că, în interiorul unor partide politice, chiar și în UNPR, se vorbea din ce în ce mai insistent, dar fără a se aduce probe concrete în acest sens, că, utilizând întreg păienjenișul de relații de care dispunea, Oprea îi șantaja pe oamenii politici să își părăsească formațiunile pentru a se înrola în partidul său sau, membri UNPR fiind, erau șantajați cu dosare penale reale sau contrafăcute pentru a nu mișca în front. Oprea își conducea partidul balama cu mână de fier și încerca să upgradeze puterea UNPR, uzând de mecanismele posibile pe care le accesase, unul dintre cele mai importante fiind faptul că ajunsese nici mai mult, nici mai puțin decât vicepremier coordonator al instituțiilor de securitate ale statului. Un jolly joker aflat în toate combinațiile.

Puțini au știut însă, și eu, recunosc, nu mă număr printre aceia, că domnul Gabriel Oprea era mai mult decât lăsau zvonurile să se înțeleagă. Cum, necum, el reușise, încă de pe vremea PNA, precursorul DNA, să se palseze în proximitatea conducerii acestei instituții, gândită de unul și realizată de alții sub aparența luptei împotriva corupției, drept un instrument de presiune și de represiune politică. Un bici în mână dresorului. Și un dresor care, mult timp, a fost Traian Băsescu, după care biciul și zăhărelul au trecut direct în mâna și sub conducerea binomului. Dar rolul lui Gabriel Oprea nu s-a redus doar la cel de eminență cenușie a unor activități PNA sau DNA. Aflăm că el s-a aflat permanent și în proximitatea celuilalt pol al puterii represive. Cel constituit de serviciile secrete. În special pe axa SRI- Serviciul secret al Ministerului de Interne, care a funcționat sub diferite denumiri. În același timp, așa cum arătam la începutul acestei analize, jucând rolul liderului unui partid balama indispensabil și nelipsit de la masa de bucate a ultimelor guvernări, Gabriel Oprea a controlat și epicentrul puteri politice. Puterii partidelor politice, puterii majorităților parlamentare și puterii executive.

Din dezvăluirile lui Dan Andronic și ale lui Marian Vanghelie, aflăm că generalul cu patru stele Gabriel Oprea, care mai avea puțin până să ajungă mareșal, dar și prim-ministru al României, a controlat, de fapt, la un moment dat, toate cele patru puncte cardinale ale puterii unui stat deviat, dacă nu cumva eșuat sub aspect democratic. Puterea serviciilor secrete și a celorlalte instituții de forță, puterea judecătorească, puterea executivă și puterea legislativă. Într-un stat în care nu au funcționat trei puteri fundamentale, ci patru, Gabriel Oprea, conform ultimelor dezvăluiri, a fost un personaj cheie al unui sistem malefic, total paralel cu mecanismele constituționale ale unui stat democratic.

Povestea creșterii și omnipotenței lui Gabriel Oprea este povestea unei cariere de succes, a unei cariere fulminante a unui personaj altfel obscur, o poveste care, dacă nu ar fi adevărată, ar fi de roman, de bestseller de aventuri politice sau de film de succes produs la Hollywood. Fiind însă o poveste adevărată, ea poate reprezenta chintesența unui deceniu negru, a unui deceniu de coșmar în care Traian Băsescu a fost departe de a fi singurul și chiar principalul personaj malefic.
Cum s-a întâmplat însă că a căzut, de atât de sus, atât de jos Gabriel Oprea este o altă poveste, încă secretă, din interiorul încă neinvestigat al statului paralel. Un stat paralel care, la un moment dat, din motive pe care nu le cunoaștem, dar le putem intui, a făcut implozie. Despre implozia care i-a rupt gâtul lui Gabriel Oprea și nu numai lui, vom avea ocazia să vorbim atunci când seria dezvăluirilor va fi ceva mai completă.

Sorin Rosca Stanescu