• Tweet

Pe la mijlocul anilor 1990 m-am aflat în fruntea unei misiuni a Consiliului Europei care trebuia să evalueze progresul democratic al unei țări aparținând fostului bloc sovietic. Se apropia Crăciunul și toate instituțiile pe care le vizitam erau frumos împodobite. Gazdele furnizau pretutindeni răspunsuri corecte la întrebările noastre iar colegii mei, siderați de imaginea unei democrații aparent desăvârșite, înghițeau asemenea pelicanilor tot ceea ce valul explicațiilor împingea în ciocurile larg deschise.
Bântuiți, totuși, de îndoieli, căci prea era totul perfect, s-au întors spre mine. Eram omul zonei și se așteptau să am criterii de evaluare de care ei erau lipsiți. Le-am propus atunci să măsurăm din priviri înălțimea și bogăția podoabei brazilor de Crăciun de la intrarea instituțiilor vizitate. La sfârșitul zilei i-am întrebat care a fost bradul cel mai falnic. Cel de la ministerul de interne, adică de la ministerul poliției - mi-au răspuns ei. Și care cel mai pipernicit? Cel de la justiție. Dar la Parlament? Acolo nu apucaseră încă să ridice unul. Adevărata stare a democrației, sintetizată în simboluri, a apărut brusc în fața ochilor noștri: coerciția era deasupra libertății, executivul era deasupra justiției și fiecare dintre acestea deasupra legislativului; dreptul forței trecea înaintea forței dreptului iar statul și poporul erau despărțite de o prăpastie peste care aveam toate motivele să bănuim că nu poate trece decât puntea abuzurilor.
A doua zi am mai făcut un test. Întâlnindu-ne pe rând cu șefii instituțiilor de forță, am pus în discuție tema foarte importantă la acea dată, a controlului civil asupra statului. Îmbrăcați în splendide „uniforme civile", interlocutorii noștri au recitat pe nerăsuflate toate poruncile treimii sfinte și nedespărțite a democrației, statului (stării) de drept și drepturilor omului. La plecare, dând mâna cu gazdele și exprimând deplina satisfacție pentru conversația purtată, aruncam în treacăt o întrebare aparent purtată de o simplă curiozitate personală: „Dvs. dle... sunteți general-maior sau general-locotenent?" Răspunsul venea prompt și cu mândrie: „General...!" Am primit astfel și confirmarea „realității" controlului civil asupra instituțiilor de forță, al statului în general (sic!).
Auzind aceste istorii, tinerii români frumoși și liberi de azi vor fi, desigur, mirați să afle că bătrânii cu urinalul în buzunar, contemporani lor, care nu pricep și întinează nobilele idealuri ale autoritarismului (sic!), se ocupau cu un sfert de secol în urmă de scoaterea uniformelor din politică și a politicii din justiție. Demilitarizarea statului era una dintre cele cinci priorități ale procesului de demolare a moștenirii totalitarismului est-european, specificate într-o celebră Rezoluție a PACE care mă avea ca autor.
Asemenea amintiri mi-au fost deșteptate de recenta adunare de bilanț a DNA. Cu sau fără voia organizatorilor ei, aceasta ne-a oferit un imens buchet de simboluri în care putem citi starea deplorabilă a democrației românești, eșecul statului de drept și siluirea libertăților individuale. Se pare că promisiunea fostului Președinte Traian Băsescu a fost îndeplinită. Statul a fost „reformat". Aproape pe nesimțite s-a trecut la cea de a treia republică. După cea a democrației populare (comunistă) și cea a democrației pluraliste (capitalistă), am ajuns la republica oligarhică cu caracteristici fasciste.
Trei prezențe și o absență sunt emblematice pentru evenimentul DNA.
În primul rând, prezența simultană a șefului statului, șefului executivului, președintelui Consiliului Suprem al Magistraturii (CSM), ministrului justiției (sub autoritatea căruia, potrivit Constituției, funcționează procuratura), procurorului general (interimar, căci titularul fusese lichidat), șefilor unor servicii secrete precum și ai deținătorilor altor demnități publice de rang înalt. Toți aceștia veniți pentru a omagia - doar atât - fără vreo umbră de rezervă activitatea unei simple „direcții" care dincolo de niște statistici (câți anchetați, câți arestați, câți trimiși în judecată, câți condamnați) ar fi trebuit să prezinte problemele tehnice de care se izbește și modalitățile în care își propune rezolvarea lor.
DNA nu este (oficial, cel puțin) un partid care să abordeze problema corupției din punct de vedere ideologic și nici nu este un guvern care are de elaborat politici anticorupție. Problema recuperării efective a averilor ilicite și mai ales a modului de utilizare a banilor astfel intrați în bugetul statului nu este a sa. DNA nici măcar nu epuizează mijloacele luptei împotriva corupției care sunt (sau ar trebui să fie) mult mai numeroase și mai sofisticate. Ea este doar o verigă a aparatului represiv formată dintr-o categorie anume de funcționari publici (numiți magistrați), care lucrează în subordinea executivului (nefăcând, deci, parte din puterea judecătorească) și care are un orizont conceptual mărginit la acest rol.
Tocmai pentru a fi sustrasă influenței politice, DNA, împreună cu întregul Minister Public și prin el, a fost inclusă în sfera autorității judecătorești (care este altceva decât puterea judecătorească) și astfel a fost pusă într-o triplă subordine: a CSM, care veghează la autonomia actului de justiție (în speță la autonomia procurorului de caz în raport cu alte instituții); a Parchetului General, care asigură în mod unitar ordinea profesională a acestei direcții specializate, integrată (potrivit Constituției nu poate fi altfel) în ansamblul corpului magistraților-procurori; a Guvernului (prin Ministerul Justiției), care îi asigură baza logistică și bugetară, indicându-i totodată obiectivele politice de interes național pe care este chemată să le apere prin activitatea sa concretă.
Importanța DNA este incontestabilă. Ea nu justifica însă un asemenea desant politic, prezența Președintelui CSM, a ministrului justiției și a Procurorului General fiind mai mult decât suficiente. Așa cum a fost cazul, de pildă, la adunarea de bilanț a DIICOT. (În treacăt fie spus, la adunările generale ale avocaților, desfășurate într-un total anonimat, conducerea statului strălucește constant printr-o absență absolută. Apărarea cetățenilor de către avocați - „lobiștii infractorilor" (sic!) - nu are importanță decât pentru statele democrate.)
Cu deosebire prezența neuzuală a Președintelui Republicii și a Primului Ministru (care oricum era reprezentat de ministrul justiției) împreună, la bilanțul unei direcții a procuraturii, constituie un simbol extrem de puternic, arătând nu atașamentul executivului față de lupta împotriva corupției ci teama șefilor săi șantajabili față de „industria anticorupției", ale cărei abuzuri nu le pot opri; nu plasarea lor în fruntea "armadei cleptofagilor" ci subordonarea lor psihopolitică față de o instituție care în mod normal le este subordonată. Întreaga coregrafie a bilanțului DNA - mai mult o ședință de instruire a oaspeților decât una de dare de seamă a gazdelor - vorbește despre o răsturnare (desigur, neconstituțională) a ierarhiei în cadrul puterii executive. Nimeni nu poate nega aceasta.
O a doua prezență șocantă a fost aceea a vîrfurilor puterii judecătorești, în frunte cu stimata Președintă a ÎCCJ. Chiar dacă judecătorii și procurorii fac parte cu toții din categoria magistraților și alcătuiesc împreună autoritatea judiciară (o soluție constituțională discutabilă, adoptată în 1991 la insistențele Președintelui Ion Iliescu, sub influența lobby-ului procurorilor), încă diferența de esență între ei rămâne absolută și îi face nemiscibli. Primii judecă, cei din urmă acuză. Duelul judiciar se poartă între procurori și avocați. Judecătorii sunt arbitrii acestui joc. Or, jucătorul și arbitrul nu pot nici măcar să bea o cafea împreună; necum să își evalueze reciproc activitatea în ansamblul ei. Orice om de bun simț înțelege asta.
Interesant de observat este că în analizele generale ale propriei activități, judecătorii nu formulează critici la adresa DNA. Nici de astă dată nu au făcut-o. Singura critică este aceea pe caz, implicită în judecarea rechizitoriilor. În schimb, rapoartele DNA conțin critici adesea severe la adresa puterii judecătorești, acompaniate nu rareori de urmărirea penală a judecătorilor care au pronunțat achitări. Dacă un parlamentar sau un ministru critică nu doar hotărârile judecătorești ci chiar și acțiunile DNA (care este parte a executivului), ia foc CSM; ca să nu mai vorbim de unele ambasade și de Comisia Europeană. Când DNA face același lucru, efectul este că judecătorii laudă DNA.
Tocmai pentru că nici un judecător nu poate fi propriul său procuror general, în timp ce orice procuror, fără a-și asuma vreun risc, poate distruge cariera oricărui judecător trimițându-l în judecată pentru presupuse fapte de corupție, puterea judecătorească a ajuns într-un parteneriat forțat cu DNA, trecând peste principiul constituțional al separațiunii puterilor. Un parteneriat între inegali care face ca o structură a executivului la nivel de direcție să își subordoneze și puterea judecătorească. Această realitate este de necontestat. Adunarea de bilanț a DNA a pus-o în evidență cu ostentație. Nu ne mai putem face că nu o vedem. Și de ce am face-o?! Nu asta s-a dorit să vedem?!
A treia prezență cu caracter de simbol la bilanțul DNA a fost aceea a...uniformelor militare.
Cooperarea DNA cu serviciile secrete sau cu diverse instituții având o organizare de tip militar nu este nefirească. În măsura în care respectă drepturile și libertățile fundamentale, ea este necesară și salutară. Altfel nu se poate. Când evenimentul la care se participă nu este, însă, unul festiv (bilanțul nu este o sărbătoare ci o operațiune tehnică de autoevaluare) și în același timp este organizat de o instituție eminamente civilă, defilarea în uniformă militară este cel puțin nepotrivită. Aceasta cu atât mai mult atunci când purtătorii uniformelor nu sunt ofițeri de armată, ci reprezentanții unor „arme" care nu își câștigă niciodată gradele prin tribut de sânge plătit pe linia întâi a frontului.
Indiscutabil armata - dar și lucrătorii serviciilor de informații - trebuie să se bucure de prețuirea națiunii. Eu însumi am un mare respect pentru ei. Este firesc ca oameni care merită o asemenea prețuire și chiar se bucură de ea, să fie mândri de uniforma lor, uniformă care le conferă o anumită identitate, atestându-le apartenența la un corp merituos.
Dacă purtătorii uniformelor militare au un rol important de jucat, nu este mai puțin adevărat că acesta nu se joacă pentru sine ci în folosul națiunii, al cetățenilor. De aceea, dincolo de faimoasa butadă a lui Napoleon care spunea că războiul este un lucru prea serios pentru a-l lăsa pe mâna militarilor, controlul civil asupra instituțiilor de forță este una dintre temeliile statului condus de popor și care funcționează pentru popor prin popor (după expresia lui Jefferson).
Intenționat sau nu, prezența excesivă a uniformelor la bilanțul DNA a devoalat o mentalitate și din nefericire, mai mult decât atât, o realitate. Este vorba de acea mentalitate care caracterizează regimurile totalitare (a se vedea excesul de uniforme în regimul stalinist, cel fascist sau cel nazist) și care nu exaltă, de fapt, rolul armatei, ci pune disciplina necritică (aceea care i-a dus la ștreang sau la dezonoare pe mulți generali germani) presupusă a caracteriza organizarea militară, deasupra libertății de gândire și opțiune care caracterizează comportamentul societății democrate. Militarizarea statului (pe care o deplângea recent și un foarte distins diplomat american în legătură cu evoluțiile din SUA) nu înseamnă că armata preia conducerea statului ci că mentalitatea cazonă prevalează asupra mentalității civile și subordonarea servilă (confundată pe nedrept cu cea militară) prevalează față de libertățile civile, impusă fiind prin teroare de stat. Asta s-a văzut la ceremonia DNA și faptul este cu atât mai grav cu cât, în condițiile actualei precarități a suveranității României, nu are nimic în comun nici cu onoarea și demnitatea militară nici cu patriotismul, caracteristice armatei. Aș spune, dimpotrivă. Prietenii știu de ce.
Militarizarea admosferei la bilanțul DNA trebuia să spună cetățenilor că de acum statul este condus de forțe pentru care disciplina trece înaintea libertății (inclusiv celei de conștiință), precum și că nesupunerea față de ele va fi pedepsită fără ezitare manu militari (adică prin violență). Acestor forțe le-au prestat jurământ de vasalitate prin simpla lor prezență și discursurile lor, șefii puterii executive și ai celei judecătorești.
Chiar și alegerea locului de desfășurare a ceremoniei - Casa armatei - a fost de natură a întări un atare mesaj militarist. "Corporația anticorupției" este în război sfânt cu statul democrat și prin el cu națiunea acelor tineri (și mai puțin tineri) care în iarna lui 1989 strigau "Vom muri și vom fi liberi!"
În fine, o absență grăitoare: cea a reprezentanților Parlamentului - singura instituție specifică exclusiv democrațiilor. Dacă puterea executivă și cea judecătorească sunt compatibile cu dictatura (toate dictaturile au avut guverne și tribunale), puterea legislativă nu este (dictaturile au, în cel mai bun caz, pseudoparlamente).
Dinnou avem de a face cu simboluri. Desigur, s-ar fi putut găsi destui corifei parlamentari care să dedice emoționante ode DNA. Aceasta ar fi creat însă confuzie cu privire la semnal. Parlamentul trebuia să lipsească (ca și șefii partidelor parlamentare). Numai așa se trimitea un dublu mesaj: pe de o parte, mesajul că Parlamentul este inamic ereditar iar nu partener în lupta pentru purificarea României politice, iar pe de altă parte, că Parlamentul nu își găsește nici un loc în noua organizare a hiperierarhizată a statului, care respinge orice formă de pluralism și așează în centrul său nucleul dur al unor instituții represive nealese de cetățeni - instituții militarizate și supraordonate instituțiilor prezidențială, guvernamentală și judecătorească.
Parlamentul înseamnă în mod esențial pluralism și libertate de expresie. El este rezultatul legăturii dintre clasa politică și cetățean; cetățean prin votul căruia s-a format și al cărui vot îl responsabilizează față de societate. Nimeni nu poate garanta, prin urmare, că odată invitat la tribună, un parlamentar (să zicem domnul Călin Popescu-Tăriceanu sau domnul Șerban Nicolae) nu ar fi formulat anumite critici referitoare la activitatea gazdei.
Pentru o mentalitate democratică asemenea critici, oricum minoritare și politicoase, ar fi fost binevenite, ele conferind chiar credibilitate laudelor. Pentru o mentalitate dictatorială, însă, un vot împotrivă este un vot prea mult, o singură remarcă dubitativă este un dubiu în plus. Unanimitatea este obsesia dictatorilor. Așa a fost la Hitler, așa a fost la Stalin, așa este și la liderii autoritari mai recenți dintre care unii sunt încă în viață. Absența Parlamentului la festivalul DNA nu a făcut decât să ne amintească asemenea mentalități și practici. Poate că organizatorii nu au dorit-o dar așa a ieșit; iar asta pentru că ei așa gândesc.
După douăzeci și cinci de ani de la revoluția antitotalitară ne întoarcem acolo de unde am plecat și la mai rău decât atât. O întoarcere la locul crimei care se produce și grație tăcerii victimei: națiunea română pe care dacă vechea dictatură încerca cel puțin să o perpetueze, noua dictatură vrea să o și desființeze.

Adrian Severin