Mulțumiri, precizări, informații

• Tweet

1. Este de datoria mea să mulțumesc tuturor celor care în ultimele 16 luni au ținut să îmi fie alături. Celor care m-au vizitat (am remarcat lacrima discretă din ochii unora), celor care mi-au scris, celor care mi-au trimis mesaje. "Închis am fost și m-ați cercetat..." (Evanghelia după Matei)

2. Le mulțumesc și celor care mi-au fost alături numai în gând deși ar fi putut fi și în faptă. Dumnezeu le cunoaște motivele și le binecuvântează.

3. Mulțumesc cu recunoștință și afecțiune celor cu care am conviețuit timp de 16 luni, fie ei deținuți, de orice fel și din orice motive, fie ei personal salariat de toate gradele și din toate categoriile. Nu am nimic a le reproșa. Îi îmbrățișez pe toți cu infinită dragoste și sper să le pot aduce în vreun fel în viitor puțin curaj, puțină alinare și puțină bucurie.

4. Ar fi o impietate să las pe cineva a crede că pun semnul egalității între penitenciarele românești de astăzi și cele ale anilor 1940-1960, ori cele ale Gulagului sovietic. Aceia care au făcut experiența celor din urmă au fost martiri. Noi am fost niște răsfățați ai sorții. Comparația cu Gulagul se referă numai la faptul că penitenciarele într-o țară sunt asemenea insulelor izolate de apele înconjurătoare, dar care împreună formează un arhipelag coerent prin unitatea de concepție care le leagă.

5. Am întâlnit acolo un personal salariat de o frumusețe și finețe uneori copleșitoare, sub toate aspectele. Nu îl voi uita niciodată. Desigur printre ei vor fi existând și uscături. (Eu unul nu le-am întâlnit.) Reproșurile nedrepte de care îi acoperă unii sunt, pe de o parte, o formă perfect de înțeles a descărcării de frustrările și durerile inevitabile încercate de cei care reproșează, iar pe de altă parte, consecința faptului că acei oameni buni sunt ei înșiși condamnați să muncească într-un sistem carceral marcat încă de concepția sovietică și otrăvit de neîncrederea generalizată și teroarea indusă din mediul extracarceral. (Un șofer a fost cercetat de DNA pentru favorizarea infractorului ca urmare a faptului că a ajutat un deținut care se deplasa în scaunul cu rotile să urce câteva trepte la intrarea în sediul acesteia, unde fusese chemat la interogatoriu.)

6. Dacă personalul este astfel, sistemul este dezumanizant (pentru toată lumea); concepția generală este de-a dreptul criminală. Sistemul nu permite (și poate nici nu a intenționat vreodată să permită) recuperarea și reintegrarea socială a condamnaților, ci strivirea conștiinței, distrugerea personalității lor. Ceea ce se obține astfel este, însă, numai înstrăinarea lor, dezintegrarea familiilor (experiența întâlnirilor conjugale "intime" în închisoare, rare și cinic socotite a fi un privilegiu, este traumatizantă) și, mai ales în cazul minorilor (bididii) și al tinerilor, transformarea lor în infractori permanenți, asocializarea lor. Pentru aceasta nu este vinovat personalul salariat (el încearcă să facă tot ce poate spre a evita dezastrul), ci concepția arhaic-autoritaristă de care este responsabil Ministerul Justiției și legislativul. (Despre aceasta și ceea ce trebuie făcut vom vorbi altă dată în detaliu.)

7. România nu are pedepse cu închisoarea de 7 ori mai mari decât în Europa civilizată pentru că are infractori de 7 ori mai răi, ci are, dacă are, infractori mai rezistenți la reintegrare socială pentru că are pedepse mai aberante. O societate care refuză sistemic și "rezistă" aberant la reintegrarea celor care, ispășindu-și pedeapsa, și-au redobândit prezumția de nevinovăție, nu poate primi în schimb decât refuzul refuzaților de a respecta legile ei. Exclusul exclude.

8. Mă bucur și sunt recunoscător sorții că nu am beneficiat de vreo grațiere. Am spus-o de la început: nu poți fi iertat pentru ce nu ai făcut. Pe de altă parte, eu nu am cerut eliberarea mea la termenul legal. Eliberarea a fost propusă de comisia de specialitate a penitenciarului, condusă de un magistrat, și apoi validată de două instanțe judecătorești, de fiecare dată cu opoziția DNA. Tuturor acestor instanțe le-am declarat că las soluția la aprecierea lor și că nu aștept de la ele decât aplicarea corectă a legii exclusiv pe baza faptelor alegate și probate. Nu am solicitat și nu am primit, de asemenea, beneficiul activităților prestate. Toate acestea îmi conferă poziția de pe care să spun că celor rămași în urmă trebuie să li se acorde o largă grațiere sau cel puțin o generoasă reducere de pedeapsă. Aceasta nu ca un privilegiu al lor, ci ca un gest necesar pentru revenirea noastră la standardele lumii civilizate și pentru reconcilierea românilor cu ei înșiși într-o comunitate reunificată de cuget și simțire.

9. Ajunși la reconciliere și regăsire de sine, nu pot să nu remarc valul de ură provocat de textele publicate de mine în ultimele zile. Texte care s-au dorit luminate de iubire și îndemn la solidaritate pe deasupra ideologiei sau politicii partizane. Reacția viscerală și înjositoare (pentru autori iar nu pentru mine) a unora nu este decât expresia decăderii la care a ajuns societatea noastră - desfigurată de neomenie, dezbinată de frustrări, lipsită de o guvernare funcțională (practic rămasă fără stat), trădată de liderii politici și cu o identitate muribundă. Mulți prieteni s-au speriat crezând ca asemenea reacții m-ar putea dezechilibra. Nu este cazul. Sunt mai pregătit ca niciodată spre a le face față. Cel mai bun răspuns la reacțiile respective este ignorarea. Disprețul ostentativ al celor care confundă argumentul cu insulta și revolta cu grobianismul, trebuie primit cu zâmbet și mândrie; laudele acestora ar trebui să ne sperie. Mâna dialogului rămâne întinsă. Mi-e teamă însă că timpul dialogului trece și se apropie ora confruntării. Dacă va fi așa, repet ceea ce am mai spus și altădată: nimeni să nu conteze pe lașitatea sau pe slăbiciunea mea. Vom merge la luptă indiferent de raportul inițial de forțe, cu convingerea că acela care a scos sabia primul, de sabie va pieri.

10. Cele de mai sus nu vor să sugereze intenția mea de a reveni la politica de partid, în căutare de funcții publice. Ultimele 16 luni, în care nici un partid politic nu a dat vreun semn de simpatie față de mine și nu a făcut nici un gest de solidaritate cu mine, demonstrează, fără supărare și fără regrete, că aparținem unor lumi diferite. Această delimitare publică era necesară și este binevenită, punând în acord aparența cu realitatea. A te retrage din politica partizană nu înseamnă a părăsi agora, cetatea, spațiul public. Nu pot sta deoparte atunci când mișeii îmi distrug țara și îmi calcă în picioare valorile. Ar fi ultimul păcat, pe care în nici un caz nu îl voi adăuga celor multe deja acumulate, de care sunt conștient și pe care mi le asum.

Adrian Severin