Libertatea de a fi șerb

• Tweet

Potrivit strategiei occidentale de "democratizare" a statelor din fostul bloc sovietic, ceea ce trebuia urmărit imediat după deschiderea acestora spre lume era "libertatea" presei, "libertatea" justiției și "libertatea" pieței (în special a celei "negre / nereglementate").

"Libertatea" alegerilor nu constituia o prioritate întrucât, mai ales în cazul alegerilor parlamentare (cu cele prezidențiale era mai ușor, după cum s-a văzut în România), în joc interveneau prea multe variabile care ar fi putut duce la un rezultat "nedorit". În cazul din urmă, era suficientă decredibilizarea parlamentelor, cu ajutorul media "libere", coruperea politicienilor locali, cu ajutorul operatorilor de pe piața "liberă" și lichidarea elitei politice naționale, cu ajutorul justiției "libere".

La fel stăteau lucrurile și cu partidele politice, altminteri, teoretic „actorii indispensabili ai democrației". Întrucât constituirea și funcționarea lor erau procese prea complexe și prea impredictibile, s-a preferat o terapie graduală începându-se cu administrarea unei doze masive de „partide deghizate" (așa numitele ong-uri emanate din negura așa-zisei „societăți civile deschise și libere"), urmată de transformarea partidelor consacrate în „partide tabloidizate" (a se vedea cazul PNL și PSD), și terminându-se cu fabricarea „partidelor talibanizate" (exemplul cel mai bun și mai actual fiind USR).

Cu presa („câinele de pază al democrației", turbat și castrat în același timp) și cu piața (oligarhizată) a fost mai ușor. Cu justiția a fost, însă, mai dificil întrucât sistemul judiciar nu putea fi reconstruit repede de la zero, vechile structuri, inevitabil conservatoare, rezistau, iar "eliberarea" de sub "jugul" principiilor de drept necesita și cooperarea factorului politic. (În România s-a reușit pe deplin abia după 2004.)

Serviciile secrete au intrat în joc mai târziu. Inițial ele au lucrat, poate și inerțial, potrivit fișei postului, în apărarea siguranței naționale. Ulterior, odată cu "democratizarea" lor (unii au numit-o „dekaghebizare"!), o parte a șefilor acestora au înțeles că decât să lucreze pentru țară mai bine lucrează pentru ei, și decât să păzească țara mai bine o vând. Așa s-a ajuns la "parteneriatele de nădejde" din "câmpul tactic". Așa s-a trecut de la „Patria a priori" la „Patria a posteriori".

Înlocuiți cuvântul "liber" cu cuvântul "controlat" sau „dominat" sau „supus" (substituire operantă din primul moment sau la care s-a ajuns, poate, mai târziu, fie deliberat, fie spontan, planificat sau accidental) și veți înțelege ce s-a întâmplat în și cu România.

Adevărul începe să se contureze. Există, însă, printre altele, două riscuri:

1. Riscul de a se creade / spune că mereu a fost așa și că toți cei care din 1989 au activat în spațiul public au trădat, dând riscurile libertății pe confortul vasalității. Nu a fost așa și o astfel de exagerare este la fel de rea ca și aceea de a spune că totul a fost impecabil sau cel puțin inevitabil în acești ani. Supunerea față de străinătate - căci fără intervenția acesteia nu se crea o Românie paralelă - a început de prin 1998, odată cu forțata aducere a lui Andrei Pleșu la ministerul de externe și bizara împuternicire a lui Traian Băsescu (ministru al transporturilor) de a coordona negocierile cu organismele finanțatoare internaționale, și a cunoscut un elan care a dus lucrurile până în pragul desființării statului suveran român după 2004, atingând cota maximă în 2012 odată cu anularea referendumului vizând demiterea președintelui Băsescu. Pe acest drum, primul (și poate ultimul vizibil) act major de rezistență, a fost cel mediatizat sub numele de "lista lui Severin". El s-a produs pe când intervenția externă era încă ezitant-exploratorie, iar supunerea noastră era încă naiv-inocentă.

2. Riscul de a se crede / spune că numai actorii externi sunt vinovați de dispariția României suverane și democrate, odată cu emergența statului oligarhic ilegitim paralel. Nu este așa! Să nu devenim xenofobi sau știu eu ce alt fel de fobi. Fobia este o boală. Românii sunt cei care i-au "invitat" pe străini să le facă ordine în casă și tot ei sunt cei care au acceptat ca asta să se întâmple. Statul oligarhic ilegitim paralel a fost creat de străini cu mâna românilor. În acest sens și-a spus cuvântul nu numai trădarea, ci și apatia, nepăsarea, dezangajarea civică; nu numai corupția, ci și orgoliul nevolnicilor de a se cocoța la conducerea treburilor publice; nu numai lăcomia, ci și iresponsabilitatea; nu numai tranzacționismul moral, ci și miopia strategică.

Un ziarist, cândva onest dar ajuns între timp vuvuzea la UM Digi24, scria pe la începutul anilor 2000 că articolele publicate de mine "țipă să fie descifrate". Poate că trebuia să fiu mai clar. Poate că am formulat avertismente prea încifrate. Îmi asum vina. Am avertizat totuși. Am încercat să fac lumină. Am încercat sa mă opun. Nimeni nu m-a susținut? Dimpotrivă. Tot ce am reușit a fost să amân dezastrul cu șase ani (din 1998 până în 2004). Pentru că am tras semnale de alarmă și m-am opus am fost pedepsit, inclusiv cu ajutorul sau cu acceptul celor în apărarea cărora m-am ridicat. Vorba lui Adrian Păunescu: "Unde au fost românii când a murit Viteazul?!"

Închid ochii și în urechi îmi sună o strigare din decembrie 1989: „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă / Până nu vom câștiga libertatea noastră!" Mulți nici nu au mai plecat, căzuți sub gloanțe trase de nu se știe cine. Astfel au devenit liberi.

În chiar acel moment am avut impresia că asist le un teatru de marionete al cărui păpușar stă ascuns în umbră. De aceea m-am aruncat în valul istoriei. Ca să îl împing spre alt țărm.

„Veți afla adevărul și prin el veți fi liberi." - se spune în Evanghelia după Ioan. Pe zi ce trece îl aflăm tot mai mult. Și suntem tot mai liberi. Liberi să înțelegem că suntem șerbi. Că am dat libertatea pe șerbie. Cu mâna noastră și prin trădarea partenerilor noștri. Suntem liberi să plângem. Să plângem cu lacrimi de sânge. Din aceste lacrimi și din acest sânge se va naște, oare, o nouă Românie?

Adrian Severin