Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor Afla mai multe! x












Când nedreptatea încetează să ne revolte totul este pierdut

Postat la: 05.08.2018 | Scris de: ZIUA NEWS

0

Ministrul Justiției, dl Tudorel Toader, a anunțat că intenționează să promoveze de urgență (desigur urgență moldovinească, că doar nu dau turcii) un act normativ care să permită revizuirea sentințelor penale pronunțate în contextul colaborării dintre instanțele judecătorești și serviciile de informații secrete, prin recurgere la probe necunoscute apărării. 

Cuvântul „revizuire" are un înțeles general care sugerează desființarea unei hotărâri nedrepte prin reevaluarea condițiilor în care aceasta a fost luată, și unul tehnico-juridic referitor la o procedură specifică având ca scop modificarea unei sentințe. Pentru nejuriști cuvântul sună într-un fel; pentru juriști în alt fel. Anunțându-și intenția la un post de televiziune, tind să cred că profesorul Toader a utilizat termenul în accepțiunea profană, urmând să găsească ulterior mijloacele juridice adecvate pentru a-și pune în operă proiectul. 

Ceea ce mi se pare esențial este că, în fine, Ministrul Justiției recunoaște public că menținerea unor sentințe judecătorești nedrepte (indiferent ce se înțelege prin nedreptate) este intolerabilă și că este obligatoriu a se face ceva pentru corectarea situației.

Declarația ministrului a trezit imediat reacții adverse. Dintre acestea cea mai semnificativă mi se pare cea a unui oarecare domn Mateescu, judecător desemnat de colegii săi magistrați „probi" - care, evident, „nu au știut nimic" despre protocoalele de colaborare ale instanțelor lor cu Parchetul și SRI (sic!) - în ditamai Consiliul Suprem al Magistraturii. Pe distinsul domn nu îl frământă nedreptatea, nu îl oripilează ideea că niște oameni au ajuns în închisoare întrucât judecătorii i-au găsit vinovați pe baza unor informații de care aceștia nu aveau habar și față de care nu s-au putut apăra. Pe el îl interesează doar că, potrivit unei hotărâri a CCR (și aceea referitoare la legea de procedură civilă, iar nu la cea penală), sentințele judecătorești nu pot fi desființate pentru motive stabilite de lege ulterior pronunțării lor. Atât îl duce capul pe un magistrat; ori poate, nu atât capul cât conștiința.

Corul opoziției față de preocuparea Ministrului Justiției este, însă, mult mai amplu și liniile melodice mai variate. Un fost consilier politic care a lustruit clanța tuturor președinților ultimelor decenii în nevoie de amplificator pentru teze geopolitice dubioase, avertizează că revizuirea unor hotărâri judecătorești reprezintă o lovitură dată stabilității raporturilor sociale reglementate prin lege, ducând la eliminarea principiului fundamental al justiției care este „stabilitatea hotărârilor judecătorești" și de aici la anomie. Menținerea unor hotărâri judecătorești care și-au pierdut orice credibilitate socială deoarece s-a decoperit că sunt rezultatul unor procese inechitabile, consolidează oare stabilitatea raporturilor sociale? Stabilitatea hotărârilor judecătorești rezultată dintr-o conspirație împotriva statului de drept, este, oare, un principiu fundamental al justiției? Desființarea în anii 1990 a sentițelor de condamnare poitică pronunțate în anii 1950 împotriva elitei politice antebelice, a condus, oare, la anomie?

Pe de altă parte, ar fi, oare, ordinea de drept apărată dacă s-ar decide ca toți cei care au violat în perioada 2004-2018 să rămână nejudecați? Cine ar îndrăzni să susțină așa ceva?! Atunci cum putem susține că aceia care au violat dreptul atâtor oameni - vinovați sau nu, nu mai avem cum ști - la un proces corect, trebuie să rămână în afara oricărei discuții, efectele violului comis de ei fiind validate, iar victimile violului abandonate?!

Dincolo de toate sofismele, ceea ce rămâne să zguduie orice conștiință de om normal, este observația că grija pentru a nu aduce atingere „stabilității hotărârilor judecătorești" nu are nici o paralelă cu grija de a nu aduce atingere libertății și demnității semenilor noștri, condamnați și deținuți politici; sau cu grija de a nu ne supune semenii unor procese inechitabile; sau cu grija de a nu menține în vigoare sentințe vădit ilegale și esențial netemeinice. La limită, haideți să căutăm o soluție care să împace cele două griji: cum să nu modificăm hotărâri date la capătul unor procese în care dreptul fundamental la apărare al acuzaților a fost încălcat, și în același timp să facem ca persoanele condamnate fără a se fi putut apăra să nu sufere efectele unor asemenea hotărâri?

Imposibil? Câtuși de puțin! Soluția, chiar și criticată ca imorală, s-a dat de mult în procesul Dreyfuss. Ea a fost amnistierea condamnatului. Astfel el a fost reabilitat, iar magistrații abuzivi au învățat lecția, fără a-i fi luat locul în închisoare, așa cum în mod normal ar fi fost cazul.

Ca student la drept în timpul regimului comunist am aflat de la marii mei profesori că dreptul la apărare ține de ordinea publică și că încălcarea lui duce la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești consecutive unei asemenea proceduri viciate. Au fost comuniștii mai democrați, mai principiali și mai respectuoși cu drepturile omului decât anticomunștii de astăzi? „Nu, au fost niște ipocriți!", vor răspunde aceștia, întrucât dreptul la apărare a fost numai proclamat dar deseori încălcat. Poate! Dacă aceia au fost ipocriți, ei încă ne-au introdus temeinic în conștiință respectul cel puțin teroretic pentru dreptul la apărare; în timp ce criticii lor de astăzi sunt niște cinici care nici măcar nu recunosc existența unui asemenea drept sau admit deschis violarea lui.

Adepții menținerii cu orice preț a condamnărilor politice mai susțin că până la urmă printre cei condamnați fără posibilitatea de a se apăra sunt și unii vinovați. Unii invocă și exemplul condamnării gangsterului american Al Capone, pentru evaziune fiscală iar nu pentru abominabilele sale crime. „Și ce? Nu a fost bine?"

Sfântă incultură! Ce frumos știi tu să creezi confuzie acolo unde totul este limpede?

Al Capone a fost condamnat pentru o evaziune fiscală reală, iar nu pentru una inventată; și asta s-a petrecut la capătul unui proces în care dreptul său la apărare a fost respctat riguros. Agenții FBI nu au furnizat judecătorilor informații pe care apărarea să nu le fi cunoscut. Cu atât mai puțin ei nu au dat instrucțiuni secrete judecătorilor în legătură cu ceea ce trebuiau să decidă. Or, noi discutăm despre vini inventate și susținute de probe, circumstanțiale dacă nu de-a dreptul măsluite, care au format judecătorilor convingeri fără a fi fost confruntate cu apărările inculpaților.

Printre cei astfel condamnați există și vinovați? Mai mult ca sigur. Să scape și ei? Nu, să scape numai nevinovații! Cum să se facă însă diferența între unii și alții? Are cineva soluția?

Probele, informațiile și instrucțiunile secrete vor fi dispărut de mult, ascunse în bezna din care au venit. Cei care au recurs la ele, care le-au furnizat sau le-au folosit, încălcând un drept din domeniul ordinii publice, au comis o infracțiune care nu are nici o legătură cu adoptarea sau neadoptarea Ordonanței propuse de Ministrul Justiției. Infracțiunea s-a comis atunci, indiferent cât de legale sau ilegale au fost protocoalele sinistre încheiate între SRI, parchete și instanțele judecătorești. Pentru asta nu este nevoie ca protocoalele să fie denunțate (de cine?) sau anulate (de justiția care este parte le ele?). Un astfel de protocol nu este legal pentru că nu este anulat, ci este anulat pentru că nu este legal. Faptul că deocamdată nici o instanță nu a pronunțat nulitatea nu înseamnă că ilegalitatea este acoperită. Lipsa anulării nu face actul legal, ci ilegalitatea actului îl face anulabil. Iată de ce, toți cei care au instrumentat procesele în discuție au avut grijă să ascundă urmele și nu vor ridica un deget pentru a scoate la lumină dovezile unor derapaje de natură a le arunca în aer nu numai sentințele, ci mai ales carierele, reputația și chiar libertatea.

În atari condiții, neavând cum să deosebim victimile vinovate de cele nevinovate, putem oare accepta ca inocenții, condamnații politici, să rămână în continuare sub apăsarea unui statut penal, în timp ce adevărații „penali", criminalii judiciari și complicii lor se bucură de privilegii, libertăți și imunități? Aceasta este întrebarea!

Abia menținerea unei asemenea stări de fapt, devenită imposibil de ignorat pentru marea majoritate a oamenilor normali ai acestei țări conduce societatea la anomie. Deja societatea românească este anomică.

Aici nu este vorba despre legalitatea protocoalelor cu SRI (evident că sunt ilegale) și nici despre vinovăția condamnaților, ci despre incorectitudinea unor procese care în loc să stabilească acea vinovăție prin metode echitabile constând în asigurarea egalității armelor între acuzare și apărare, au oficializat decizii rezultate din negocierile secrete ale judecătorilor și procurorilor, desfășurate sub supravegherea serviciilor secrete, pătrunse abuziv „în câmpul tactic" pentru a promova anumite interese politice. Concluzia la care se ajunge prin aplicarea unor procedee corecte se bucură de prezumția de corectitudine și ea trebuie păstrată cu fermitate. Concluzia rezultată la capătul unei proceduri viciate este lovită de prezumția de incorectitudine și ea trebuie desființată cu promptitudine.

Toate aceste critici ale criticilor adresate dlui Tudorel Toader, conduc însă și spre o altă observație. Anume aceea că inițiativa ministrului justiției, atât cât a fost ea explicată este inutilă, fiind lipsită de orice eficiență practică.

De ce este așa? În primul rând pentru că a judeca pe bază de probe ținute secrete față de inculpați este oricum, cum am spus, o infracțiune. Prin urmare, fără nici o Ordonanță, viitoarea secție a Ministerului Public pentru cercetarea infracțiunilor comise de magistrați ar trebui să fie sesizată sau să se autosesizeze imediat și să înceapă urmărirea in rem referitor la asemenea fapte.

Pe de altă parte, potrivit legislației în vigoare revizuirea hotărârilor judecătorești poate fi deja cerută atunci când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate", precum și când „un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, iar aceasta a influențat soluția pronunțată în cauză". Evident că probele care nu au fost cunoscute și dezbătute de toate părțile în proces, au lăsat hotărârea pronunțată fără temelia faptelor stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil. Cum această împrejurare este rezultatul încălcării legii procesuale și a prejudiciat pe condamnat, ne aflăm cel puțin în fața unui abuz în serviciu, dacă legea nu o califică altfel. Ordonanța dlui Toader nu are de adăugat, așadar, nici un alt caz la cele de revizuire reglementate în prezent, ci doar cel mult să dea niște exemple sau explicații care să faciliteze aplicarea sa la situațiile care ne preocupă.

Abia în acest punct apare obstacolul cu adevărat insurmontabil. Cum să aducă victima abuzului probele ascunse chiar de cel care urmează să judece abuzul și care, chiar dacă nu neapărat în acel caz dar în altele similare, a comis abuzul? Dacă probele incriminatorii nu i-au fost arătate condamnatului, cum le poate el invoca? Cine i le va arăta acum? Și, în fine, ce facem cu cazurile în care cu siguranță probele ascunse au fost distruse? Dl prof. Toader oferă un remediu inaplicabil; un drept imposibil de valorificat.

Să fi vrut, oare, doar ca astfel să îi pună pe criminalii în robă în situația de a se deconspira alungându-și musca de pe căciulă? Să fi urmărit, oare, a-i face să realizeze că amnistia este pentru ei o soluție mult mai puțin riscantă decât slobozirea revizuirii hotărârilor abuzive din Cutia Pandorei?

Până când vom înțelege mai multe un lucru rămâne esențial. Ministrul Justiției a recunoscut oficial că nu cercetarea achitărilor consecutive unor inculpări abuzive trebuie să reprezinte principala preocupare în asanarea justiției selective, ci stingerea efectelor condamnărilor politice. Fără desființarea deciziilor pronunțate de justiția politizate, desființare care nu are cum opera decât de plin drept, adică automat, fără recurgerea la procese inutile în care victimile să fie judecate de agresori, lichidarea mocirlei judiciare românești este de neconceput. Evitarea acestei probleme devine de acum practic imposibilă. Dacă revolta împotriva unei asemenea nedreptăți, nu numai la adresa unor indivizi și a familiilor lor, ci și la adresa întregii națiuni, va înceta să ne să ne ghideze atitudinile, lăsând locul altor considerente, totul va fi pierdut.

Adrian Severin

albeni
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE