• Tweet

Guvernul Cioloş este întors pe faţă şi pe dos. Ca şi circumstanţele care au condus la instalarea acestuia. Mulţi afirmă că preşedintele Klaus Iohannis, la un an de la câştigarea mandatului, are, în fine, un guvern al său. După care, ministru cu ministru este analizat. Dacă este sau nu politic. Dacă este sau nu, cu adevărat, tehnocrat. Cât de priceput este. Cât de cinstit. Şi nimeni încă nu observă că jocurile au fost făcute, dar în cu totul şi cu totul altfel. Iohannis este pe cale de a câştiga bătălia strategiei de securitate. Şi iată cum.

Strategia de Securitate Naţională, denumită impropriu Strategie de Apărare, a fost votată de Parlamentul României aproape în unanimitate. Singurul om politic care a observat atunci că acest document oficial, asumat de Parlament, poate schimba formă de stat a fost Călin Popescu Tăriceanu. Eu unul dezvoltasem de mult acest subiect.

Să ne amintim! Crin Antonescu, atunci când era preşedinte PNL, co-preşedinte USL şi viitor candidat la funcţia de preşedinte şi-a asumat rolul de a conduce Comisia parlamentară pentru revizuirea Constituţiei. Proiect eşuat. Pentru că onorata noastră clasa politică nu a avut curajul de a decide, nu o simplă revizuire, aflată la mâna Curţii Constituţionale, ci, pur şi simplu, elaborarea unei noi legi fundamentale. De ce este atât de important momentul respectiv?

Pentru că atunci, ca şi acum de altfel, românii erau puşi în faţa unei dileme. Este clar ca republica semi-prezidenţială nu funcţionează. Şi generează interminabile conflicte între preşedinte şi Executiv. Care frânează România. Ieşirea din această situaţie de şpagat nu se poate face decât în două feluri. Fie prin republica prezidenţială, cât de cât asemănătoare celei care funcţionează în Statele Unite, fie prin instaurarea unei republici parlamentare. În prima variantă, preşedintele îşi asumă puterea executivă, dar şi răspunderea. În cea de-a doua, Guvernul preia o parte din atribuţiile preşedintelui şi, în primul rând, cele ţinând de Executiv. Crin Antonescu a ales cea de-a doua soluţie. Renunţând, cu bună ştiinţă, la o parte din pupitrul de comandă care i-ar fi revenit după alegeri. Dar proiectul său a căzut.

Klaus Iohannis, încă din perioada campaniei electorale, s-a aflat şi el în faţa aceleaşi dileme. Cum poate România depăşi zona gri, creată de nebuloasă constituţională? A ales cealaltă formulă. Care este la fel de bună. Republica prezidenţială. Dar cum ar putea fi instaurată o republica prezidenţială fără schimbarea Constituţiei?

Într-un singur fel. Printr-un acord cvazi-unanim al clasei politice. În definitiv, preşedintele este cel mai reprezentativ personaj politic din România, prin numărul de voturi obţinute. Iar Parlamentul, la rândul său, este expresia unei largi reprezentativităţi. Calea prin care ar putea fi schimbată paradigma până la o nouă Constituţie a fost identificată prin elaborarea şi adoptarea unei Strategii Naţionale de Securitate. Care să vizeze securitatea în diverse domenii. În apărare. În materie economică şi financiară. În sănătate. În mediu. Şi aşa mai departe.

Astfel, preşedintele Klaus Iohannis a obţinut cadrul legal necesar pentru a pune în operă întreaga Strategie de Securitate. Pentru ca Strategia să devină funcţională este indispensabilă crearea unui întreg aparat. Asemănător celui existent în Statele Unite. Un ansamblu de Comisii multidisciplinare, alcătuit din specialişti de primă mărime, capabili să elaboreze, pe domenii de activitate, studii, proiecte, prognoze, etc., ca premize pentru o schimbare în bine a României.

Aceste Comisii de specialitate au nevoie de oameni capabili şi de încredere, ceea ce presupune şi un raport de încredere între preşedinte şi serviciile secrete, care i-ar putea semnala şefului statului, fără a încerca să-l manipuleze, că un specialist sau altul este incompatibil, sub o formă oarecare, cu rolul care ar urma să-i fie rezervat. În al doilea rând, preşedintele avea nevoie, pentru a-şi pune în operă obiectivul, de un Guvern cooperant. Pentru funcţionarea unui asemenea ansamblu de Comisii, cu un personal, nu numai valoros, ci şi numeros, este necesar un sediu şi un buget substanţial.

Dar preşedintele nu a găsit, până acum, în Executiv un partener pentru acest proiect îndrăzneţ. Acum, sub Guvernul Cioloş, maşinăria ar putea fi pusă în mişcare. Consiliul Fiscal, singura instituţie de acest fel, care a putut fi creată, funcţionează deja. Este drept, în relanti. Nu a fost greu să fie alcătuit un grup de specialişti care să se ocupe de securitatea financiară a României, întrucât oamenii au fost identificaţi la Banca Naţională a României, care are şi un sediu şi un buget corespunzător, şi sunt grupaţi în jurul Guvernatorului.

Acum vom putea observa dacă preşedintele îşi duce proiectul până la capăt. Chiar dacă serviciile secrete nu sunt încă sterilizate, întrucât la butoane au rămas cei care au servit regimului Băsescu, totuşi, operaţiunea poate fi declanşată. În aceste condiţii, ce rol va juca Guvernul Cioloş, după câteva luni? El va avea doar obligaţia de a administra, în bune condiţii, ţara. Punând în operă, nu propriile decizii, ci deciziile elaborate de Instituţia Prezidenţială, prin intermediul întregului, complexului şi specializatului mecanism al Comisiilor. Şi, evident, tot Guvernul Cioloş şi vreun grup parlamentar prietenos vor prelua de la Comisii proiecte legislative, când va fi cazul, şi le vor promova în Parlament.

Dacă acest proiect va funcţiona cu adevărat în interes naţional şi nu în interesul unei persoane, în cel mult şase luni, vom avea un stat funcţional, pregătit să-şi apere aşa cum se cuvine securitatea. Din această perspectivă, cred că domnul Klaus Iohannis se poate bucura, până una-alta, de prezumţia bunei-credinţe.

Sorin Rosca Stanescu